Cotidian online independent

Pendula timpului: file de poveste la Castelul Sturdza din Miclăușeni

De câțiva ani, îmi pare că omul se îngrijește de castelele sale osândite. Tăcut, cu sfințenia aplecându-l de spate și privirea frământând pământul ca un aluat de pâine pe vatră. Între palmele lui nu mai încape liniștea până ce nu se vor fi prefăcut zidirile în eternitate, așa cum fuseră lăsate de cu moși. Pe fața sa ploile nu mai coboară din rai, câtă vreme ferestrele nu vor fi lăsate să respire istoria în tihnă, larg deschise.

De jumătate de veac ne îngrămădim, generație după generație, să fim sacrificați, să ne fie mazilită istoria, să nu ne mai știm obârșiile. Cărămizile desprinse din zidurile ciobite, ca niște aripi de lut, planează peste umbrele marilor conace boierești, ale palatelor, cetăților și castelelor care mărgineau târgurile secole la rând, drept cei mai destoinici slujitori ai credinței de neam și tară. Filele ceasloavelor au întețit de multe ori focurile din vetre, iar multe hrisoave prin care prinserăm rădăcini în aste locuri s-au pierdut în goana ștafetelor domnești, gonind spre apus de teama veșnicului răsărit însângerat.

Pe plaiurile Miclăușenilor, din Ținutul Romanului, se vântură lume ca prin sită de cu dimineață. În parcarea înverzită se odihnesc, în sfârșit, fel de fel de mașini din toate provinciile românești. Este singura zi din an în care Castelul Sturdza își deschide porțile, în pași de vodevil, spre strângere de fonduri în refacerea continuă a bijuteriei arhitectonice neo-gotice și aducere aminte a nobililor înaintași din ramura Sturzeștilor.

Pornim pe jos spre castel, pe drumul ce străbate parcul dendrologic, cu stejari seculari umbrindu-ne frunțile ca niște străjeri iscusiți. Este o binemeritată plimbare în căutarea unei epoci pe care societatea contemporană nu mai are mijloacele și puterea să o înțeleagă, să o accepte drept modus vivendi. Zărim puzderie de copilandri, mai ales crăiese moderne de mână cu părinții grăbiți să vadă minunile castelane. După o curbă largă, ochii nimeresc clădirile auxiliare, apoi peste alți câțiva pași, Castelul Sturdza de la Miclăușeni se înfoaie în cătarea curioasă cu turnurile ce străpung războinic pădurea și cerul.

Fiecare pas care ne apropie de castel se intimidează și ne transmite emoția ciudată până în creștetul capului. Cum poate fi altfel, când toată viața noastră am trăit în sfântul bloc ca-ntr-o cazemată revoluționară? Ce am putea oare simți când, până în urmă cu vreo 15 ani, am văzut toate castelele ori distruse, ori năpădite de isteria plânsului instituționalizat? Privesc cu uimire paradisul verde în care, atunci când poposea, Dimitrie A. Sturdza – prim-ministrul Regatului României din perioada antebelică – se detașa de toate problemele, lăsându-se pradă studiului în biblioteca cu 60.000 de volume. Ce binecuvântare!

Mă oprește din reverie o mică tarabă pe care zăresc 3 tipuri de ilustrate de autor reprezentând Castelul Sturdza de la Miclăușeni, câteva sacoșe de pânză inscripționate, vreo patru tipuri de magneți personalizați, niște carnete și agende cu imaginea castelului pe copertă și un volum tipărit intitulat „Carte de bucate boierești – Rețete adunate, cercate și adaptate la Castelul Sturdza de la Miclăușeni”. Mă hotărăsc să iau ca suvenir cărțile poștale și… celebrul magnet de frigider. Sunt în căutarea și, deocamdată, în așteptarea marii lovituri: o carte despre istoria castelului. Sau a unei broșuri. Ori a unui pliant, măcar.

Pentru că, înaintea sosirii noastre, prima serie își începuse deja turul în interiorul clădirii, am preferat să admirăm de pe o bancă scenele de vânzoleală tipică acordului atmosferei la Belle Epoque, evident cu note moderniste. Voluntarii evenimentului și o parte din vizitatori se obișnuiau să epateze cu outfituri de început de secol XX, pe când majoritatea se bucura de o toamnă însorită în toalete sport sau casual. Copiii, destul de mulți, zburdau de ici-colo ca niște fluturi care planează cu poftă pe razele solare încă văratice. Din când în când, vocea tabagică a bunicului căuta să le suprime bucuria princiară, dar nimeni nu îndrăznea să se fofileze după ei, prin cotloanele și ungherele exterioare ale bastionului. De data aceasta, însă, castelul nu era de nisip.

Creierul începu să înregistreze mecanic evenimentul, dorind parcă să asmută parfumul trecutului volatil asupra oamenilor care se încăpățânează să trăiască numai cu prezentul fluturând în buzunarul de la piept. Mândrie de brânzoaice moldovenești, patefon cu aduceri aminte muzicale, gablonțuri si argintării neidentificate, castane pârjolite de bruma proaspătului Răpciune, miniaturi serigrafice cu foiță de aur, costume artistice de fală și gală, decapotabilă vintage, majordom cu bilete de intrare, trăsură fără cai, picnic cu mese și scaune, creneluri impunătoare în fața armatei de blitzuri, plimbări de mamzele cu umbreluțe de soare, heraldică medievală cu lei cruciați, fără de care războinicii nu ar fi putut fi îngenunchiați de Contele Sturdza. Toate întâmplările par să trudească în ham nezorit la același carusel în care „Ordinea este sufletul lucrurilor”.

Când ne-am luat inima în dinți și sufletul în mâini ca să pășim în castel, părea că ușile ne-au baricadat în necunoscutul IERI. Din licărirea aristocrată de la 1904, atunci când castelul a fost terminat, nu mai simțeam decât suflarea oarbă a neputinței. Pereții ca niște insule albe înconjurate de urmele culorilor așternute pe fiecare în parte, tavanele – pictate și ele – așteptând parcă o minune dumnezeiască pentru renaștere în fața prăduielii comuniste, semne și iscălituri din neantul minții omenești direct pe frescele Art Nouveau ca niște schije pândind veșnicia amintirilor, frânturi de mobile arvunite cine știe de unde, poate tocmai de la anticarii din Iași veniți să facă o vânzare de zile mari, semne de civilizație progresistă din obsedantul deceniu prin câte un salon ornat cu tv și radio „Armonia”, echipă de doi ghizi supunându-și legendele orale libertății noastre de a crede ce vrem.

Am așteptat finalul turului mai abitir ca niciodată, ca să putem viziona un documentar despre istoria familiei Sturdza și de a-i (re)cunoaște, măcar formal, pe cei care au făcut cinste neamului. “Greuț pentru noi, ăștia educați prin mărăciniș socialist, darmite pentru îngerașii capitaliști” – mi-e teamă să nu gândesc cu voce tare, dar observ cum lumea, exceptând două femei, tace și-ndură până la capăt. Nu m-am lăsat și am cerut ghidului măcar un pliant care să-mi aducă aminte de momentele astea, unele clișeice, altele amatoriste, dar răscolitoare. Teribil sentiment, să fii înconjurat de artefacte aparținând gloriosului trecut și să nu poți evada din cușca întâmplătorului AZI. Ușor, ca la un semn, oamenii încep să se scurgă pe treptele zbârcite dinspre ieri spre nicăieri. La Castelul Sturdza din Miclăușeni, pendula timpului a rămas încremenită.

Abonează-te la newsletter!
Nu rata nici o știre! Trimitem un email în fiecare dimineață cu ultimele știri.
Te poți dezabona oricând.
S-ar putea să-ți mai placă și

Lasă un răspuns

Adresa dvs. de e-mail nu va fi publică.