Cotidian online independent

înRoman.ro promovează tinerii: „Șah la Erica!”

Doi elevi ai Colegiului Național „Roman Vodă” s-au remarcat la a XVII-a ediție a competiției naționale „Un condei numit fair-play”, concus organizat de Comitetul Olimpic și Sportiv Român, prin Academia Olimpică Română, în parteneriat cu Ministerul Educației Naționale. Concursul național de literatură și jurnalism sportiv s-a desfășurat pe etape, iar de la CNRV au trecut de etapa județeană patru elevi, însă doar doi au primit mențiuni la nivel național. Toți cei patru elevi au fost coordonați de Anda Nacu, profesor de limba și literatura română la Colegiul Național „Roman Vodă”.

Anda Nacu, profesor de limba și literatura română la Colegiul Național „Roman Vodă”

În spiritul promovării și încurajării tinerilor valoroși, înRoman.ro va publica, în zilele ce urmează, toate cele patru texte din cadrul acestui concurs.

Textul Danielei Fadei, elevă în clasa a X-a H, a fost premiat cu mențiune la categoria „Proză”

Am avut o temă la română, doamna profesoară a corectat tema, a spus că e bună și s-a gândit să încerc. Așa am ajuns aici… A fost prima proză pe care am scris-o și cred că a ieșit destul de bine. De atunci am mai încercat să scriu o poveste, dar încă nu sunt mulțumită. Textul pentru concurs l-am corectat de cinci ori; mă bucur că a fost apreciat.”

Daniela Fadei, autor „Șah la Erica!”


Șah la Erica!

Ploua de două zile. Erica, o adolescentă de 16 ani, stătea la fereastră, cu o tablă de șah în fața ei. Îmbăcată în niște pijamale călduroase și în picioare o pereche de botoșei verzi, Erica se uită pierdută la piesele de șah. Se ridică de la fereastră și puse tabla de șah lângă poza bunicului ei. El a fost cel care a învățat-o să joace. Mai aruncă o privire către tabla de șah și stinse lumina. Se înfofoli cu pătura și adormi cu gândul la campionatul de șah de mâine. Se visă câștigând Trofeul Suprem al competiției, gând cu care se și trezi.

Azi era ziua campionatului. Erica se dădu jos din pat cam somnoroasă. Se lovi cu piciorul de noptieră.

– Au! Se pare că am început ziua în forță!

Își masă degetul accidentat și se îndreptă spre dulap. Își scoase aproape toate hainele și le aruncă pe pat. Din toate hainele de pe pat își alese un hanorac gri și o pereche de blugi. Vremea eram mohorâtă, deci trebuia să se îmbrace mai bine. Părul și-l prinse în coc și coborî să ia micul dejun. Își făcu o ciocolată caldă cu lapte. ,,Pe o vreme răcoroasă ceva cald nu strică”. Se uită înspre ceas. Concursul va începe peste jumătate de oră. Își sterse mustăcioara făcută din ciocolată, se aruncă în teniși, își luă haina și umbrela și ieși ca o tornadă din casă.

– Ce plouă! Sper să nu ajung la școală udă leoarcă.

Făcu două-trei sărituri prin bălțile de ploaie și se îndreptă spre alee. Vântul se înteți din ce în ce mai tare. Din ploaia inofensivă de mai devreme se făcu o furtună. Stropii de ploaie erau mari și grei. Îți era aproape imposibil să vezi ceva. Nu era nimeni pe stradă.

– Cine ar fi atât de nebun să iasă pe o furtună ca asta? Normal că eu!

Vântul îi luă umbrela Ericăi.

– Nu, nu, nu! Of, serios? Era umbrela mamei!

Își puse gluga pe cap și începu să meargă mai repede. Încerca să se mai adăpostească sub copaci, sperând că nu se va uda atât de tare. Începu să tune. Grăbită și speriată mări pasul, aproape fugind prin ploaie.

Deodată, un fulger asurzitor lovi pământul în fața ei, dar nu o atinse pe Erica. Speriată a leșinat în fața casei unei vecine. Stropi reci de ploaie se rostogoleau pe obrajii Ericăi.

Vecina ei, Verona, o femeie de vreo 45 de ani, rotunjoară și cu părul roșcat și  creț, a auzit trăsnetul în apropierea casei ei. Aceasta se duse la fereastră. O văzu pe Erica întinsă pe peluza casei.

 – Vai, Doamne! spuse femeia speriată.

Își luă pelerina de ploaie și se repezi spre Erica. Îi puse mâna la gât să vadă dacă avea puls. Trăia. Verona răsuflă ușurată. Oridică pe Erica și o duse în casă. O puse pe pat. Verona era panicată. Pentru început îi scoase hainele ude și o îmbrăcă într-o pereche de pijamale. Ce-i drept, erau cam largi, dar erau uscate. Îi desfăcu părul ud pentru a se usca și o înveli cu o pătură groasă pentru a-i ține de cald. Verona se așeză într-un fotoliu în propierea patului și se uită la copilă. Într-un final, femeia adormi.

În mintea Ericăi, lucrurile erau altfel. Se trezi pe ceva tare, foarte incomod. Se dezmetici și se uită în jur. Era într-o pădure, de copaci roz. Pe fiecare crenguță erau atârnate câte un ceas de buzunar. Toate ticăiau în același ritm, ca o melodie. Își întoarse privirea și zări cel mai mare copac. Avea un ceas imens și era singurul care nu scotea nici un sunet. De ce toate ceasurile ticăiau și acesta era oprit? Ce semnificau toate ceasurile?

Buimacă, Erica se ridică în picioare. Era pe o tablă de șah și nu era singură. Se uită la siluetele din depărtare. Făcu ochii mari când observă că toți arătau ca ea. Parcă cineva îi luase un fir de păr și o clonase.

Se uită la costumația clonelor ei. Cele din fața ei erau negre. Își coborî privirea la cum era ea îmbrăcată. Purta o rochie albă care îi evidenția formele adolescentine. Se întoarse și observă că mai erau clone de-ale ei îmbrăcate tot în alb.

Totuși așa-zisele clone ale Ericăi se diferențiau unele de altele. O Erica îmbrăcată în rochie neagră se uita speriată în jurul său. Nu departe de ea, era altă Erica care se uita urât peste tot, cu brațele strânse la piept. Arăta ca un copil supărat că mama nu l-a lăsat să își ia o înghețată.

Erica noastră, cea în rochie albă nu înțelegea ce se petrece. Se uită în spate și văzu că toate celelalte fete îmbrăcate în rochie albă erau vesele. Unele cântau, altele săreau în sus, de parcă fuseseră trăsnite de un fulger, iar altele își frecau mâinile parcă de emoție. Adevărata Erica închise ochii pentru a se gândi la o explicație pentru ce se petrecea aici. Atunci îi veni ideea. Toate celelalte Erica aveau căte o stare specifică. Unele erau speriate, altele încăpățânate, unele emoționate, iar altele atât de vesele, încât părea că cineva le injectase o supradoză de adrenalină. Toate la un loc o reprezentau pe Erica. Toate la un loc o făceau originală. Într-o clipă înțelesese: era un pion. Ea împreună cu toate celelalte Erica erau pioni. Trebuia să joace șah și trebuia să câștige.

Ceasul tăcut începu să prindă glas. Piesele începură să se miște pe tablă. Jocul începu. Piesele albe începură să domine tabla de șah, dar nici cele negre nu se lăsară cu una cu două. Erica cea adevărată încerca să își aducă aminte de tot ce o învățase bunicul ei.

 – Haide Erica! E doar un joc. Concentrează-te! Așa cum zicea și bunicul: ,,Gândește cu două mișcări înaintea inamicului.”

Primul pion alb ieși. Un ceas din copacul cel imens căzu. Asemenea unui trandafir. Mai întâi boboc, apoi o floare uimitor de frumoasă, după care petalele cad și în final se usucă. Erica se simți panicată. Îi era greu să se stăpânească. Încă un pion scos din joc. Încă un ceas căzut. Încă un trandafir uscat în grădina cu flori.

Acum Erica era față în față cu o Erica malefică. Aceasta era orbită de dorința de a câștiga. Erica cea malefică înaintă pe tabla de șah. O împinse pe Erica cea bună de pe tablă. Încă un ceas căzut. Din momentul în care Erica cea albă trecu dincolo de tabla de șah, căzu în gol. Cădea și tot cădea și nu știa când va ateriza. Spera doar ca impactul cu solul să nu fie dureros. Lucru inevitabil.

În casa vecinei Verona, Erica deschise ochii. Se uită în jur și se ridică în șezut.

 – Ce mă doare capul! Cât e ceasul?

Verona sări lângă ea să o ajute.

– Ușor Erica! Eu zic să te întinzi la loc. Odihnește-te.

– Nu pot. Trebuie să mă duc la concurs.

Se frecă la ochi și se uită după un ceas. Era ora șase după-amiază. Voi să sară din pat și să fugă la școală, dar se simți ca o legumă.

 – Nu, nu, nu ! Nu se poate! Am ratat campionatul de șah!

Telefonul Ericăi sună. Primi un mesaj. Nu îi veni să creadă.

– Ce s-a-ntâmplat, Erica?

– Concursul s-a anulat din cauza furtunii. Participanții nu au putut veni. Va fi mâine.

– Asta e bine! Ai timp să te odihnești până mâine.

– Vă mulțumesc pentru grijă. Cred că v-am speriat. Mulțumesc mult!

– Nu ai pentru ce! Acum, hai să te ducem acasă.

Erica îi dădu pijamalele Veronei și se îmbracă cu hainele sale. Erau calde. Îi mulțumi din nou și plecă spre casă. Nu mai ploua. Totuși norii de ploaie încă erau pe cer.

Ajunsă acasă, mama Ericăi aproape o sufocă într-o îmbrățișare.

 – O Doamne, Erica! Ce bine că ești teafără! Am fost îngrijorată… și ne-a sunat doamna Verona și…

– Mamă! Mamă! Sunt bine. Vreau să mă duc sus să mă odihnesc.

Erica se desprinse din brațele mamei și se îndreptă spre scări. Ajunsă la jumătatea scărilor își aduse aminte de umbrelă. Se întoarse din nou spre mama ei.

– Apropo, mamă, când mergeam spre școală vântul mi-a luat umbrela și… a rupt-o. O să-ți iau alta.

– Nu-i nimic. Bine că nu ai pățit nimic.

– Asta înseamnă că nu trebuie să îți cumpăr alta?

– O, nu! O să cumperi alta.

– A meritat să încerc.

Erica urcă scările spre camera ei. Făcu un duș și se îmbrăcă în pijamlele ei călduroase și în botoșeii verzi. Se puse în pat. Nu voia să se mai gândească la visul acela. Își trase pătura peste cap și adormi.

Următoarea zi se ivi și soarele. Nu era chiar atât de cald, dar măcar nu mai era furtună. Se îmbrăcă cu un tricou și cu o pereche de blugi. Își lăsă părul liber și coborî să ia micul dejun. Luă un măr de pe masa din bucătărie și plecă.

Ajunse la școală. Era foarte emoționată. Se așeză la masă, pregătită pentru șah. Veni și adversara Ericăi. O fată înaltă, tot de vreo 16 ani. Îsi dădură mâna și jocul începu. Pionii începură să cadă de pe tabla de șah. Exact ca în acel vis, Erica se simțea intimidată. Adversara o făcu șah și mat. La finalul concursului Erica se clasă pe locul II. Nu îi părea rău că pierduse campionatul. Nu voia să fie ca Erica cea îmbrăcată în negru, care dorea să căștige. Îi trebuia mai mult antrenament. Câștigă un trofeu. Nu era la fel de mare ca acela pentru locul I, dar locul II însemna că este aproape de perfecțiune. Trebuia să lucreze mai mult. Plecă de la școală și ajunse acasă.

– Cum a fost la concurs? o întrebă mama Ericăi

– Am luat locul II.

– Nu-i nimic, Erica! E doar un joc. Nu trebuie să…

– Nu! o întrerupse Erica pe mama sa. Este bine. Anul viitor voi lua locul I!

– Sunt mândră de tine de tine!

Erica îi zâmbi ștrengărește mamei și se duse sus. Puse trofeul lângă poza bunicului ei.

– Nu te voi dezamăgi! spuse Erica către poză. Doar mai am nevoie de timp.

Se puse în pat și se uită pierdută pe tavan. Afară începu să plouă. Se întoarse cu spatele la fereastră și adormi.

Abonează-te la newsletter!
Nu rata nici o știre! Trimitem un email în fiecare dimineață cu ultimele știri.
Te poți dezabona oricând.
S-ar putea să-ți mai placă și

Lasă un răspuns

Adresa dvs. de e-mail nu va fi publică.