Eu sunt presă locală. O mică parte din aceasta: oameni cu pasiunea scrisului în sânge, suficientă cât să dăm și altora. Fac presă de zece ani și tot de atunci am învățat ABC-ul acestei profesii, dar și ”riscurile meseriei”. Miercuri, la întâlnirea cu medicii am aflat că presa locală este (din nou) vinovatul de serviciu. Din cauza presei locale Spitalul are probleme de imagine, din cauza presei locale există presiune pe angajați, din cauza presei locale pleacă medicii (sau ar putea pleca) în altă parte.
Ce nu au înțeles cadrele medicale:
- Că o postare pe Facebook nu înseamnă presă.
- Că presa locală a cerut puncte de vedere de la spital înainte de a prezenta public și cazul bătrânului și cel al agentului de pază. Că presa locală, atunci când întreabă o face cu bună-credință. Pentru că ni se plâng oamenii.
- Că ce face presa națională nu are nicio legătură cu ce se întâmplă pe local, iar reporterii de teren sunt plătiți să filmeze, nu prea li se dau explicații referitor la forma finală a știrii care apare pe tv.
- Că orice medic sau altă persoană lezată de o știre poate face o plângere la CNA sau poate trimite un drept la replică și chiar poate merge în instanță pentru a-și apăra onoarea.
- Că drept la replică înseamnă atunci când articolul/stirea de tv sau radio, etc. nu a publicat sau a publicat eronat punctul de vedere al unei părți implicate. Dar nu înseamnă că e ok ca o instituție să răspundă după 48 sau după 72 de ore și să emită pretenții, știrile se lucrează în ritm de CPU. Nu spun că a fost cazul Spitalului, ci doar explic, ca să se înțeleagă de ce uneori suntem insistenți cu telefoanele sau în alt mod.
- Că, dacă un jurnalist face o greșeală, nu trebuie să fim acuzați cu toții. Medicii ar trebui să știe cel mai bine cum e să fii băgat în aceeași oală cu cei care fac de râs profesia.
- Că nu toate sesizările sunt făcute cu răutate, cele mai multe provin de la probleme de comunicare.
- Că atunci când eu, parte din presa locală, am cerut informații certe, am primit doar zâmbete și răspunsuri evazive. După ce am ajuns cu întrebările la Ministerul Sănătății s-a schimbat atitudinea. Dar, la scurt timp, parte din medici au uitat că am militat pentru ambulanța TIM și au acuzat presa că nu scrie nimic despre asta.
Și încă ceva, din calitate de aparținător:
- Acei pacienți dificili pe care voi, cadrele medicale, abia îi suportați câteva zile (pentru da, pot fi extrem de dificili), sunt, de multe ori, victime ale lipsei de educație și ale unei societăți toxice. Adică suntem vinovați cu toții de starea în care au ajuns unii dintre noi.
- Orele de vizită ar fi ideal să fie respectate, dar nu poți să faci asta când trebuie să aduci în spital, la nu știu ce etaj, trei metri de finet și alte consumabile pentru că nu se găsesc la spital.
- Când tu, aparținător, te rupi de la serviciu pentru a aduce la spital lucruri absolut necesare pacientului și trebuie să negociezi cu paznicul de la parter, nu prea poți ajunge calm pe secție.
- Când spui că lenjeria de la CPU nu e curată și că personalul este insuficient, medicii nu se folosesc de moment să ceară conducerii îmbunătățiri pentru a se păstra curățenia acolo, ci te acuză că nu înțelegi cât de greu le este lor. Și se fac că nici nu văd mulțumirile către alți medici, colegi din același spital.
- Lipsa de personal nu este din vina aparținătorilor sau a pacienților, ci din vina celor care au avut puterea, de-a lungul timpului, să ia decizii.
- Dacă vreți sprijin de la cetățeni, ieșiți, domnilor doctori, și spuneți cât mai des cum putem noi, cei din afara sistemului, să vă ajutăm. Sunt sigură că vor fi efecte, acum sau mai târziu. Dar hai să începem de undeva!