„Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credinţă şi fără memorie”
M.S. Mihai I
Exaltarea a făcut din neamul românesc un fluviu de netrecut. Fricile i-au înălțat speranța în capuri de pod, peste chinuri și foamete, peste lacrimi și moarte. Așa trebuie să fi fost și atunci când m-am apucat să scormonesc printre vechiturile oamenilor de dinaintea mea. Din toate ce-mi ieșiră în cale, e clar că-mi alesesem o punguță cu clinchet de zurgălăi neacordați. Ochii îmi fuseseră bucurați de lucirea metalică aspră a coroanei de oțel și a efigiei mărețe. În palma fierbinte țineam câteva monede de 100 de lei din 1943, pe care scria cu litere mari „MIHAI I REGELE ROMÂNILOR”.
Aveam 10 ani și întrebările începuseră să se țină scai de toată lumea, ca niște umbre care nu-și găseau odihna nici în liniștea nopților arse pe rug. Mușcam pământul cu fiece vorbă, plescăiam de plăcere când aflam răspunsul pe moment, ca mai apoi să rumeg înțelesul în taină deplină. Era pe vremea când copiii se mulțumeau doar să copilărească. „Da’ ce bani sunt ăștia?” „Da’ cine e nenea de pe ban?” „Da’ maica-mare știe de ei?” „Da’ cine i-a pus în pod?”.
Prima m-a luat bunica. Că sunt de demult, pe când țara era condusă de altcineva, nu de tovarășu’. Și i-a uitat acolo fără să vrea, iar după un timp banii s-au schimbat. Cât despre Domnul Mihai, el fusese rege în țara lui, care acum rămăsese doar a noastră.
Al doilea a venit cu întăriri unchiu-meu. Să fac bine și să pun banii la loc de unde i-am găsit, că dacă mă vede cineva și mă spune milițianului nea Petrică, o să mă amendeze și o să-mi scadă nota la purtare. Că, în trecut, foametea și sărăcia de după război era cruntă, iar oamenii muncii, în colaborare cu țăranii, l-au alungat pe rege ca să vină comunismu’ în locul lui. Care rege a fugit cu trenu’ încărcat de aur și bani ca ăștia pe care i-am găsit eu în pod. „Da’ ce înseamnă rege?”. „Așa, cam ca tovarășu’ Ceaușescu, da’ un pic mai mare…”
Fără să știe nimeni, după plecarea oamenilor mari, am dat drumul unei monede în buzunarul de la piept. Și de atunci încoace, așa cum bunica îl păzise singură, în podețul casei, din război până la sfârșitul anilor ’70, eu am hotărât să-l țin ascuns în sufletul meu de copilandru, apoi de adolescent rebel, de tânăr idealist, de om liber, de soț, de tată și, acuși, bunic. În tot acest răstimp, Mihai I Regele Românilor a rămas alături de mine.