Demonii urâtului acaparează sufletele oamenilor și centrul orașului cu fiecare manifestare denumită pompos „festival”. Poleiala, ca o tichie de fals mărgăritar, își trimite strălucirea sticloasă în ochii dispuși să accepte orice, raze tăioase alunecă strâmb peste fețele resemnate, balcoanele blocurilor din jur se luminează trist când ziua se frământă neputincioasă în fața beznei minții. O scenă desnudă și câteva reflectoare impotente, microfoane și boxe stridente, toate sunt înghițite de fumul și forfota din bazarul care străjuiește atmosfera distorsionată ca niște parapeți de cetate în ruină.
Tristețea națională a momentului e îngropată cu valuri de bere județeană aspră, iar sute de kile de mici rasați sunt rase de pe fața pământului, ca-n vremea foametei. O ceată de 10 haiduci moderni se-adună fluturând tricolorul în vântul rece, cu arome inconfundabile de porc pârlit și zahăr ars. Se tem pentru libertatea lor și a celor care petrec în preajmă, actul de justiție riscă în curând să se transforme în legendă urbană. Nu scandează, stau în fața Primăriei și trag nădejde că li se vor alătura și alți romașcani. Nu mai vine nimeni – sunt ocupați cu berea și cu micu’. După jumătate de ceas, protestul se sparge la fel cum a început: pașnic.
Puzderie de pirande traversează un ocean imaginar în așteptarea Minodorei la Maxim, părinți binevoitori își îndeamnă copiii să fie curajoși în fața uriașelor tobogane gonflabile și a praștiei umane, sunetele se împrăștie care încotro reverberând strâmb din curburile blocurilor în înaltul cerului, rafale de vânt redau mișcările trupurilor ca niște reluări la cinematecă, tarabele cu gablonțuri, ii și sutiene chinezești sau portofele din imitație de piele nu mai impresionează pe nimeni. E un teatru al grotescului cu iz provincial, în care aceeași scenă se repetă cu fiecare nou „festival” pe care Primăria Roman și Consiliul Local își permit să ni le ofere cadou, culmea, din banii noștri.
De tipul actului artistic, dar și de modul în care acesta este prezentat pe scenă, depinde o bună parte a gradului de cultură sau de incultură al romașcanilor. Și, de câțiva ani încoace, tare am impresia că politicienii din fruntea administrației nu își manifestă intenția decât de a satisface plăcerile efemere ale unei mase electoare fără aspirații și coordonate ale valorii culturale autentice, identitare. Artiștii care sunt aduși în fața publicului romașcan, de către firmele agreate de Primăria Roman, sunt de două tipuri – blazați sau expirați, iar atmosfera înconjurătoare unor asemenea evenimente nefaste încearcă să pastișeze ordinar Bâlciul anual, din luna august.
Cât timp noi suntem obligați să înghițim praful de pe tobă, ca și cum ar fi o mare realizare, în aceeași perioadă, prin țară au loc festivaluri de teatru (Sibiu), de filme (Cluj – TIFF, BIEFF – București), experimental-muzicale (AFTERHILLS – Iași), ca să nu mai spun de toată puzderia de festivaluri muzicale din timpul verii (Untold, Neversea, Electric Castle, Summer Well, Rock Me, Dakini, Jazz in the Park etc.). De parcă nu-i destul, acum suntem amenințați cu organizarea altui „festival” de acest gen și o gaură de vreo 20.000 de Euro în bugetul fragil și auster al unei municipalități cu primar din cadrul opoziției, bani care vor fi direcționați spre aceeași firmă agreată de primar. Și iar: dă-i cu berea, dă-i cu micu’! Mă rog, fiecare cu plăcerile lui vinovate, dar dictatura kitsch-ului cultural trebuie să înceteze în Roman. Chiar dacă unii se mulțumesc cu câteva manele, orașul are nevoie de mult mai mult de atât.
