Salutari din Roman: Ego-ul unui oraș tăcut

84

 

Un oraș care nu vibrează e un oraș pierdut

Nu aveam mai mult de 5 ani când am început să deslușesc luminile din jurul meu, deci să tot fie vreo 45 de când memoria a început să sedimenteze emoții, oameni, locuri și întâmplări romașcane. Frânturi de sclipiri orbitoare, dar și grămezi de molozuri netrebuincioase, cât vezi cu ochii, se adună tăcute și zac ascunse în magazia gândului neîntrerupt. Sunt limpezi ca un glob de cristal în care îți zărești viitorul doar dacă pășești în trecut.

Am avut presentimentul întotdeauna că locul este cel care sfințește omul, contrar proverbului din bătrâni și a moralei civice. Mă aplec, înainte de orice, asupra locului ca să pot descifra, mai târziu, misterul codului omenesc. Cred că, tocmai de aceea, de multe ori nu am reușit să depășesc o evidentă stare de provincialism desuet. Un sentimentalism păgubos care nu exprimă, ci doar preamărește, jelind. O supraestimare, dacă vreți, a condiției umane în costum de gală, când de fapt mizeria sufletului este mare cât casa.

Rolul istoric al Romanului continuă să mă uimească, pe măsură ce parcurg vechile istorii (re)descoperite de tineri cercetători contemporani. Mi-e clar că undeva, în timp, la confluența Moldovei cu Siretul s-au descărcat doar energii înflăcărate peste viețile muritorilor de rând, transformându-i în apostolii vremurilor de bejenie. Nici ciuma, nici pârjolul, nici holera, nici războiul nu au…


Citește tot articolul pe salutaridinroman.wordpress.com!


Abonează-te la newsletter!
Nu rata nici o știre! Trimitem un email în fiecare dimineață cu ultimele știri.
Te poți dezabona oricând.

Fii primul care află! Primești notificări imediat ce am publicat un articol.

Lasă un răspuns

Adresa dvs. de e-mail nu va fi publică.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookies, altfel nu merge. Presupunem că doriți să-l vizitați în continuare, dar puteți renunța dacă doriți. AcceptVezi mai mult