Încă un protest palid. Al polițiștilor. Poate că nu ar trebui să intereseze pe nimeni. Dar de data aceasta este vorba despre un polițist care a pierit la datorie, din cauza lipsei de dotări a Poliției, din cauză că cei care încalcă legea știu foarte bine că au mașini mai rapide, pistoale mai bune, o legislație șchioapă, de multe ori chiar și o formă fizică incomparabilă.
Nu cred că este cazul să le plângem de milă polițiștilor, însă asta ne privește pe toți. Dacă ei nu vor să fie următorii, așa cum suna sloganul celor câțiva oameni ai legii care au protestat azi la Prefectură (au fost mai puțini de 20), acolo ar fi trebuit să se afle mai mulți. Sunt X polițiști în județ. Dacă nu-i punem la socoteală pe cei aflați la serviciu la acea oră și pe cei indisponibili din cauza diferitor urgențe, tot ar fi trebuit să fie X/3 polițiști la protestul de azi. Și să ceară veste antiglonț, armament de secolul XXI și schimbări legislative care să le permită să intervină mai repede.
Ultimele proteste masive ale acestei bresle pe care mi le amintesc au fost legate de salarii. Acestea au fost mereu cele mai importante și “nada” cu care toți guvernanții i-au amăgit pe sindicaliști (nu e singura profesie care a mușcat momeala de-a lungul anilor). Dar la ce i-a folosit majorarea salarială colegului care acum e la doi metri sub pământ? Sau altora care au pierit la datorie în ultimii ani ori sunt infirmi pe viață?
Nu banii cu care se duc acasă la final de lună sunt cei mai importanți, ci condițiile de acțiune, pornind de la legislație și terminând de la hârtia pentru imprimantă (pe care multe sedii de poliție nu o au decât dacă vin polițiștii cu topul de foi de-acasă). Dacă ei lucrează în condiții optime și noi, ceilalți cetățeni, vom fi mai protejați și mai în siguranță. Când gândul polițistului este la mașina care nu merge și pe care ministerul nu i-o repară, la dulapul care ar trebui să existe pentru a ține sutele de dosare și la alte asemenea, e clar că nu va fi în stare să se focuseze 100% pe caz.
Dar sindicaliștii și reprezentanții lor s-au complăcut ani de-a rândul cu situația, pentru propriile avantaje. Iar problemele mici au devenit tot mai mari, neajunsurile au ajuns o obișnuință, polițiștii au înțeles că “merge și-așa”. Merge și-așa când vine vorba despre a li se da ce li se cuvine, merge și-așa când vine vorba de respect, merge și-așa când trebuie să-și facă datoria, merge și-așa când nu-și mai văd cureaua din cauza burții. Toți dintre noi care am călătorit, măcar și o dată în afara țării, am putut observa ce înseamnă a fi polițist: e o mândrie pentru omul legii că este din Poliție și arată asta prin atitudine, prin mers, prin grija față de uniformă și prin forma fizică de invidiat, indiferent de vârstă.
La noi, polițiștii nu au respect pentru că au fost tratați fără respect și acum (aproape) toți au luat-o ca un dat: se poate și-așa. De fapt, e posibil ca unii să creadă că se poate doar așa și că normalitatea pe care o vedem la alții este ceva intangibil.
Schimbarea nu va veni prin ordin de ministru. În primul rând, pentru că miniștrii de Interne pe care i-am avut în ultimii ani au fost de toată jena. Dacă vom aștepta tot direcții și directive de sus, nu se mai schimba nimic niciodată. În plus, niciun ministru nu poate face condiție fizică în locul polițistului și nu-i poate călca uniforma. La fel cum niciun guvernant nu poate fi în locul nostru pentru a vorbi calm cu polițistul care ne-a prins pe picior greșit și a înțelege că trebuie să ne asumăm când am călcat mai tare pedala de accelerație sau alte asemenea.
Avem de ales: să continuăm în paradigma lui “merge și-așa” ori să încercăm o ieșire din cercul vicios al delăsării. Astăzi, din păcate, încă merge și-așa.