La început a fost deruta
Carevasăzică, plec în concediu ca tot omul truditor care are dreptul la oleacă de relaxare anuală, menită să reîncarce cumva bateriile epuizate în cursul celorlalte sute de zile lucrătoare. Plec la mare, la soare, cu familia, cu prietenii și cu trenul. Tren al Căilor Ferate Române (CFR), tradițional, c-așa am considerat în unanimitate că e pitoresc să circuli de la un punct geografic al patriei la celălalt. N-ai grijă de mașină, n-ai grijă de benzină, n-ai grijă de ăla care depășește pe contrasens și nici de radarul care te pândește după cine știe ce cotitură de șosea. Stăm deci cu toții, șase persoane, în gara Roman, entuziaști și plini de perspectiva unei călătorii fermecătoare sau cel puțin frumoase. Entuziasmul și perspectiva se prăbușesc însă brusc, în momentul în care se anunță prin stație că trenul așteptat are 30 de minute întârziere. Pentru conformitate, e vorba de trenul 1952 Suceava Nord – Mangalia, cu plecare din Roman la ora 21.56, data fiind 7 august, anul acesta. Mai aprindem o țigară, mai spunem un banc ca să întreținem artificial atmosfera de bună dispoziție, după care vocea din stație anunță iarăși că trenul așteptat vine cu 20 de minute întârziere. Eu și reprezentantul legal al celeilalte familii, în calitate de bărbați cu atribuțiuni de „du-te la cumpărături”, decidem că avem timp suficient să mergem la chioșcul din colțul gării, să luăm ceva de ronțăială pentru drum, că uitaserăm amănuntul ăsta înaintea plecării de acasă. Dar n-am apucat să trecem linia de cale ferată spre peron (iar ăsta a fost norocul nostru), fiindcă un tren a venit brusc, hotărât, și-a poposit în gară neanunțat, neștiut, pe linia 2. Ne-am uitat în treacăt după plăcuțele cu destinațiile, apoi, străbătuți de o apăsătoare bănuială, l-am întrebat pe unul din controlori, care tocmai coborâse din tren: „Nene, unde merge trenul ăsta?”. Și nenea controlorul ne-a răspuns: „La Mangalia”. Era, deci, trenul nostru pe care, conform anunțurilor făcute prin stație, ar fi trebuit să-l luăm abia după încă vreo 15 minute de întârziere. Ne-am bucurat că a venit mai devreme, dar nu ne-am bucurat fiindcă sosirea lui fără să fie anunțată ne-a luat prin surprindere. A urmat apoi un peisaj cu bagaje luate la repezeală, buimăceală, alergături pe peron, vezi care-i vagonul 6, strigăte gen „Hai, măi, că pleacă trenul!”, dar până la urmă totul a fost bine, am reușit să urcăm în vagon, iar după plecarea trenului din gara Roman am ieșit toți la numărătoare. Inclusiv bagajele.
Trenule, mașină mică, nu te iau fiindcă mi-e frică
Aventura cu trenul CFR era însă, din nefericire, abia la început. Asta am avut prilejul s-o constat pe parcursul celor aproape șapte ore de călătorie, până la Eforie Sud. Compartimentul pe care l-am ocupat era tot de genul ăluia din vremea când făceam armata și plecam în permisia regulamentară. Adică de modă veche. Doar canapeaua a fost schimbată cu niște scaune țepene, pe care nu poți sta, darmite ațipi omenește, fiindcă-s tari ca piatra. Iuți ca săgeata nu, fiindcă trenul a mai făcut niscaiva minute în plus întârziere, pe parcurs. Pe coridor, peisaj dezolant, cu mizerie pe podele, curent de la ușile defecte și mai ales miros. Miros îngrozitor de la WC-ul din capătul vagonului, negolit probabil de la cursa anterioară. Îmboldit de anumite porniri profesionale mă apuc să fotografiez frânturi din peisajul înconjurător, și am amare păreri de rău că nu pot prinde în poză și mirosul peste măsură de duhnitor, care domnește peste întregul coridor al trenului. Singura scăpare e în compartimentul unde poți închide ușa, dar poți să apeși în neștire pe butonul pe care scrie „aer condiționat”, că nu merge decât dacă deschizi geamul să vină aer proaspăt de afară. Și dacă tot a venit vorba de butoane, pe ușa de acces în vagon era de asemenea un buton și un afiș semi-rupt pe care se putea descifra: „Ușă acționată automat”. În apropierea gării Cernavodă, o femeie apăsa din greu pe buton, convinsă fiind că ceea ce scrie pe afiș este și adevărat. Având o experiență practică de câteva gări deja parcurse pe traseu, am ajutat-o pe respectiva femeie trăgând vârtos de ușă cu mâna și explicându-i totodată că în viziunea CFR cam asta înseamnă „automat”. Femeia mi-a mulțumit călduros, ceea ce era și normal, fiindcă fără intervenția mea manuală și pe baza „automatizării” oferite de trenul CFR, ar fi coborât din tren la stația următoare.
Trenul privat, vis trecător
Poate că amara experiență a călătoriei cu trenul CFR ar fi rămas trecută la capitolul diverse, dacă în cursul concediului nu m-aș fi izbit de prilejul de a constata că, totuși, se poate și altfel. Cu totul altfel! Cu alte cuvinte, drumețind de-a lungul litoralului românesc, până la Costinești sau până la Constanța, am avut ocazia să merg și cu trenuri ale unor companii private. Comparativ cu trenul CFR, a fost ca o lovitură năucitoare în moalele capului. Scaune super-confortabile, mese pliabile, prize pentru încărcarea telefoanelor, Wi-Fi perfect funcționabil, afișaje electronice peste tot, uși care chiar se deschid automat, WC-uri în care ți-e jenă până să și calci cu talpa plină de nisipul plajei. Și aer condiționat, și storuri semitransparente la geamuri, și spații speciale în care poți să-ți pui la transport cu trenul până și bicicleta, dacă vii cu ea pe litoral. Și să nu mai spun de tonomatele de cafea sau de alte produse, care-s disponibile. Sau de controlorii și însoțitorii de tren, dotați cu aparatură performantă, amabili până-n măduva oaselor și gata să-ți ofere, cu zâmbetul pe buze, informații în cele mai mici amănunte. Deci, până la urmă, se poate! Se poate să mergi în țara asta cu trenul în mod civilizat, confortabil, plăcut, pe măsura banilor pe care-i achiți pentru serviciul de transport oferit. Și nu ai cum să nu te întrebi: oare de ce toate astea nu-s valabile și-n cazul tradiționalului CFR?
Mai lungă-mi pare calea, acum la-ntors acasă…
Plăcerea călătoriei confortabile a rămas doar un vis trecător, trăit preț de câteva drumuri scurte pe litoral, fiindcă la întoarcerea din concediu am luat, firește, tot trenul CFR. Unde am îndurat cu bărbăție, timp de șapte ceasuri grele, condițiile deja cunoscute. Uși care nu se deschid sau nu se închid decât cu o apreciabilă forță musculară, WC-uri mizerabile și pline cu dejecții, scaune țepene în care-ți muți oasele din loc, becuri care nu se aprind, oameni -și chiar copii- dormind pe coridoarele insalubre în care vâjâie curentul, și peste toate controlorul cu apucături de bădăran, care te ceartă cu asprime fiindcă ți-ai permis să strici „luxul” din jur punându-ți picioarele (descălțate, firește) pe bancheta din față, ca să le mai dezmorțești măcar oleacă după atât „confort” oferit. După o asemenea călătorie, nu-i deloc de mirare că m-am întors acasă mai obosit și mai stresat decât atunci când plecasem în concediu, plin de speranța unei plăcute relaxări.
Se impune o concluzie. Amară.
La ora actuală, în România operează cinci principale companii feroviare private, pe diverse trasee care se întind de-a lungul țării. Toate oferă aceleași condiții de civlizație și confort. Mai mult decât atât, prețurile biletelor sunt chiar ceva mai mici decât cele practicate de CFR, iar timpul călătoriilor este semnificativ mai scurt. Toate acestea ar putea fi aplicate și-n cazul trenurilor CFR călători, fiindcă fonduri de investit sunt totuși gârlă, și chiar dacă n-ar fi, s-ar putea găsi din finanțări europene. Dar la bătrânul CFR metehnele sunt la fel de bătrâne, iar principiul de bază este „lasă că merge și-așa”. Pentru cei de la CFR, românii nu merită mai mult decât WC-uri mizere, uși stricate și scaune de tortură, deși plătesc sacoșe de parale pentru călătoriile efectuate. Poate că cineva ar spune că unele din stricăciuni au fost făcute tot de călători. Da, dar la trenurile private, de ce nu le fac? Răspunsul e limpede: fiindcă acolo, prin condițiile oferite, au fost învățați să fie civilizați și să respecte noțiunea de călătorie civilizată. A oferit cumva CFR așa ceva? Nu! La mizerie se răspunde îndeobște cu mizerie, iar la necivilizație se răspunde la fel. CFR pare să nu fi băgat de seamă că lumea s-a mai schimbat sau cel puțin tinde să se schimbe de la o zi la alta. După 30 de ani de capitalism și democrație, a rămas tot la stadiul vremurilor comuniste, ca funcționare și mentalitate. Ba mai mult, funcționarii CFR chiar se supără când e vorba de trenurile private, care oferă mai mult. La Eforie Sud, așteptând un tren spre Costinești care urma să vină peste vreo jumătate de oră, am băgat de seamă un afiș minuscul, lipit pe unul din geamurile gării, care anunța existența unui tren privat pe aceeași rută. Am întrebat la casierie când vine respectivul tren, iar casierița, cu acreală de lămâie în vorbă și pe chip, ne-a spus: „Mda, vine acuși”. Fără să dea alte detalii precise. „Acuși” a însemnat de fapt două minute, mult mai devreme față de trenul CFR pe care-l așteptam. Și totuși, de ce-s supărați cei de la CFR pe trenurile private? Nu-s în stare – sau de fapt NU VOR – să se ridice la standardele privaților, și-atunci se supără ca văcarul pe sat. Fiindcă simt că, încetul cu încetul, li se suflă de sub nas macaroana și monopolul călătoriilor cu trenul în România. Unii au ales să câștige, dar nu pe nedrept, ci investind din câștigul obținut și oferind în schimb condiții de călătorie civilizate și confortabile. CFR-ul a ales, din păcate, să meargă tot pe calea bătătorită și deja inacceptabilă în care să nu se investească nimic, iar călătorii să plătească la greu și – probabil – să-i mai și mulțumească cerului că pot circula de la o gară la alta chiar și-așa, în condițiile oferite care presupun miros pregnant de WC, uși stricate și somn printre bagaje, pe culoarul insalubru. Asta ca să nu mai vorbim de proasta funcționare a sistemului de informare, care anunță că un tren vine peste 20 de minute, iar trenul respectiv vine peste 3 minute în gară, fără să fii anunțat și fără să știi dacă-i trenul tău sau al altora.
