In Memoriam Domnica (Doina) Enea – 23 februarie 1965 – 29 noiembrie 2019
Când moare un bibliotecar, te gândești la miile de volume care i-au trecut prin mână în anii în care le-a slujit cu devoțiune. Când moare un bibliotecar, nu poți separa ființa de foșnetul plăpândelor file pe care le-a răsfoit. Când moare un bibliotecar, simți că ai vrea să întorci ultima pagină în tăcere ca să nu deranjezi amintirile, aidoma unor cititori la sală. Când moare un bibliotecar pe care l-ai cunoscut, conștiința ta devine fulgerul pe care îl abați asupra lumii nestatornice, ori ploaia din care aștepți să încolțească curcubee iluminate la capătul străzii.
Forța vocii ei de acum 30 de ani nu-mi dă pace. Accentele arcuite tabagic, tălmăcind micile și marile frământări sufletești, înlănțuind oscilațiile frustrării sau ale limpedei dorințe de solidaritate în fața indiferenței și nedreptăților, tonalitatea crescândă într-un ecou amenințător, ochii scânteind când empatici, când tulburător de pătrunzători, astea nu se uită nicicând. E murmurul umbrei de dincolo de ființă, îmi spun, lăsând oamenii neclintiți la locul lor și viețile netulburate în ambalajele lor sclipitoare.
Sunt convins, chiar dacă nu am vorbit de moarte decât în glumă prin tinerețile noastre boeme, că și ea ar fi scris despre mine așa cum o fac eu acum. Și asta pentru că, în viață, întâlnești extrem de puțini semeni capabili să ducă lupta mai departe, indiferent de conjuncturi temporale, interese personale sau, în cel mai fericit caz, idealuri.
Schema asta a tranziției permanente ne-a prins descoperiți în februarie 1990, atunci când, alături de alți patru tineri absolvenți de liceu, am fost aleșii Bibliotecii Municipale din Roman. Și bătăliile ideologice din discuțiile noastre, încercarea de a înțelege ce se petrece cu societatea din care proveneam, au condus la o prietenie onestă, în care nimeni nu are ceva de câștigat în fața adevărului. Doinița a fost unul din puținii oameni cu care m-am privit în ochi tot timpul, era felul nostru de a ne obliga reciproc să rămânem tranșanți, transparenți. Să nu pierdem contactul cu lumea reală, cea care desconsidera eforturile de reconversie spirituală a tinerei generații de atunci.
Peste doar trei luni ar fi împlinit 30 de ani de „activitate în câmpul muncii”, ca bibliotecar. Poate am fi sărbătorit cu o cafea și o țigară trecerea timpului sau poate am fi uitat cu totul de vremurile bune în tăvălugul care estompează memoria comună a locului. Dar, cu siguranță, așa cum evenimente culturale din ultimii ani au mai reușit de câteva ori să ne scoată din izolatorul cotidian, cred că rămânea loc și de un remember pacifist pentru sufletele noastre.
Încerc să mă descurc singur cum pot și să le traduc celorlalți doar atât: devotament, corectitudine, modestie, umanism. Asta ar fi trebuit să scrie pe fișa ta de post, Doinițo, nu porcăriile alea conțopiste de grade și funcții cu care ei cred că ne închid gura și că ne înmoaie crezul. De asta n-am să vin să te văd pe ultimul drum, ca să nu văd toți lingăii și prefăcuții în jurul tău „plângându-te” de mama focului. Mie îmi e de ajuns să aud vocea ta ușor tabagică cucerind lumea cu o carte deschisă.
P.S.
S-a născut la Roman, în anul 1965. A absolvit Liceul de filologie „Calistrat Hogaș” din Piatra Neamț în 1983, iar din 1990 a lucrat neîncetat ca bibliotecar în cadrul secției adulți a Bibliotecii Municipale din Roman. Eu îi spuneam Doinița. Cei mai mulți au cunoscut-o ca Doina Enea. Foarte puțini însă știu că, în certificatul de naștere, părinții au botezat-o Domnica. Domnica bibliotecii romașcane.
Fragmente de autoportret
,,Să învățăm să fim frumoși eliberând frumosul din noi, să învățăm să iubim pentru că este emoția unei inimi mari, să învățăm să visăm pentru că este atingerea fericirii, să învățăm să zâmbim mai des pentru că zâmbetul e muzica sufletului, să ținem treaz copilul din noi pentru că este candoarea copilăriei, să învățăm să privim în jurul nostru și-atunci ni se vor deschide ochii sufletului”. (decembrie 2017)
„Timpul care trece ne “despoaie” ca un hoţ şi ne lasă suspinând în urma lui; dar singura comoară ce nu ne-o poate fura este cea a amintirilor şi a ceea ce rămâne în urma noastră. După douăzeci de ani petrecuţi printre cărţi, nu pot spune că ştiu totul despre ele. Sunt mândră, însă, că mă aflu în slujba lor şi a celor ce au nevoie de ele… Parfumul acelor ani îl păstrez în suflet neatins. Sunt clipe când m-apucă nostalgia anilor ce au trecut şi mi-e dor de-atunci…” (februarie 2012)
„Am cinstea să slujesc uneia dintre cele mai frumoase şi nobile profesii – cea de bibliotecar. Am cinstea să fiu unul din paznicii Lumii cunoştinţelor care încearcă să deschidă tuturor doritorilor poarta spre miracolul cuvântului scris. Am cinstea să locuiesc în universul magic al gândului, imaginaţiei, înţelepciunii şi al sufletului – biblioteca… Unii văd în noi doar nisipul – doar unii… Satisfacţia noastră cea mare vine de la cei ce ne trec pragul şi ne găsesc ca pe nişte stânci salvatoare şi rămânem, acolo, într-un colţ al sufletului lor… O bibliotecă fără bibliotecar şi cititor e una tristă şi rece…” (aprilie 2017)