Nu știu alții cum sunt, dar eu am simțit o mare schimbare în tot ceea ce se întâmplă la ora actuală în școala unde lucrez. Chiar dacă așteptam acest moment, nu a fost așa cum erau odată revederile de după vacanțe.
Ziua de 2 iunie a fost așteptată cu emoție atât de elevi, cât și de către dascăli. Unitățile de învățământ au fost pregătite așa cum impun noile reguli de prevenire a îmbolnăvirii cu COVID-19. De cum pășești în școală mirosul de dezinfectant te izbește lăsându-ți impresia că intri în spital. Cadrul medical îți măsoară temperatura. Un sentiment ciudat, straniu…Te uiți în curtea școlii și aștepți să auzi chiote si râsete. E liniște…elevii stau înșirați la 2 metri distanță unul de altul și așteaptă, tăcuți, să intre în sălile de clasă. E rece afară, e rece între oameni…
Profesorii păstrează și ei distanțarea fizică. E ceva nefiresc, ca după aproape 3 luni, să nu împărtășim bucuria revederii decât de după măștile ce acoperă aproape toată fața. Discuțiile sunt seci și fiecare se grăbește să-și preia grupele de elevi ori să încheie situațiile școlare. Elevii sunt rezervați unii față de alții. Se așază liniștiți, respectă cu exactitate tot ce li se spune. O tristețe neînțeleasă se citește in privirea lor, altădată vioaie. Încearcă să reia ritmul pe care l-au avut în martie…chiar dacă au menținut contactul online cu profesorii. Se simt parcă pierduți într-o lume cunoscută. Pauza nu le mai aduce bucurie. Știu că nu pot socializa la fel cum o făceau acum trei luni. Totuși, conștiincioși, întreabă unde au nelămuriri, răspund cerințelor și așteaptă ca profesorul să-i aprecieze. Faptul că profesorul stă doar în fața clasei le este străin. Erau obișnuiți să-l vadă trecând cu pași ușori printre bănci și încurajându-i la nevoie. Totul e schimbat. Nimic nu va mai fi la fel. Poate că nu ne-am dat seama, dar perioada aceasta chiar ne-a distanțat. Poate că până la examene vom reuși, din nou, sa legăm acele conexiuni invizibile pe care, până acum, nu le-am luat în seamă. Dar, mâine este o nouă zi…