Pe Alexandru Mihăilă l-am întâlnit acum câțiva ani, fiindu-mi prezentat ca unii dintre primii ziariști din Roman care au activat în anul 1990. Apoi am aflat că este și scriitor. Statura sa impozantă m-a impresionat alături de experiența sa de viață și de modestia caracteristică Absolvent al Facultății de Filologie, promoția 1974, secția română-italiană, a lucrat ca profesor timp de 14 ani. Marea dragoste a învins totuși și a făcut carieră în jurnalism, fiind ziarist la primul săptămânal din Roman de după revoluție dar și la alte publicații de renume din București. Amintirile sale le dezvăluie cu o nostalgie firească ca și cum ar derula un film pe care îl revede pentru a nu știu câta oară .
Sunt absolvent al Facultății de Filologie, promoția 1974, secția română-italiană. Tema licenței a fost ,,Evoluția ideilor în estetica muzicală românească”pentru care am obținut nota 10. Când am ajuns în poziția de a fi director al săptămânalului „Romanul liber” în 1990 nu eram un novice în presă. În toată studenția mea am lucrat în presa din Iași, în anii de facultate fiind un fel de reporter la „Flacăra Iașului”, dar lucrând în paralel și la studioul Radio Iași unde era o școală foarte bună de presă și de la care am învățat foarte multe lucruri. În 1974, la absolvire, devenisem redactor la nou înființata revistă de prestigiu „Opinia studențească”. Printre colegii de atunci îl amintesc pe profesorul și rectorul de mai târziu al Facultății de Medicină din Iași, Vasile Astărăstoae. Puțină lume știe că Vasile Astărăstoae a fost și gazetar în perioada studenției. În asemenea condiții, fiind și în 1990 corespondent pe Moldova la săptămânalul „Flacăra” București, o revistă de prestigiu am acceptat și postul de director al săptămânalului „Romanul liber” care era în proprietatea lui Gelu Teodorescu și Sorin Ovidiu Vântu. Anii 1990 nu au fost ani confuzi politic deoarece, în urbea noastră, mulți nu înțelegeau de ce trebuie să existe și alte partide politice din moment ce Frontul Salvării Naționale le îndeplinea aspirațiile care erau de moment. Era imediat după revoluție, era firească această întrebare. Deși au fost anumite convulsii politice cu crearea partidelor politice, înființarea la Roman a Partidului Liberal, Partidului Țărănist. Aici au fost anumite frământări dar asta face parte din specificul anului 1990.
Alexandru Mihăilă
Întrebat despre modalitatea în care se făcea presă în anii ’90, am simțit o oarecare iritare în vocea, de obicei caldă, a interlocutorului. Pe când lucra ca ziarist, zilnic culegea materialele de pe teren și niciodată nu încerca să denatureze realitatea, chiar dacă existau simpatii și antipatii.
Știu cum se face presa astăzi și știu cum se făcea și atunci presă. Erau mai dedicați ziariștii în sensul că materialele de presă se obțin cu implicare directă, pe teren. Astăzi, am observat că multe materiale se fac din birou, pe baza unor știri care sunt și ele compilate, ceva care ne desparte mult de începuturile de atunci. La noi la Roman, ziarul era sectorizat: social, politic, cetățenesc, cultural și redactorii plecau pe teren și veneau cu știri proaspete sau reportaje. Sorin Ovidiu Vântu era un om care știa să citească și să aprecieze un material de presă, avea această calitate bine structurată în personalitatea lui. Pe el nu puteai să-l duci. El era un frecvent participant la mișcarea culturală din Roman și reușise să-și lustruiască personalitatea, cunoștințele și a devenit un bun critic al materialelor de presă. Pe atunci nu se alterau materialele de presă în mod voit.
Alexandru Mihăilă
Alexandru Mihăilă a fost corespondent de război în mai multe rânduri, dar experiența din Iugoslavia l-a marcat profund. În urma acestor trăiri intense a scris și o carte în care a publicat experiențele și atmosfera de război din acele vremuri iar meritul i-a fost recunoscut primind o Diplomă de onoare pentru contribuția consolidării relațiilor dintre poporul român și poporul sârb.
În 1990 eram la București corespondent la „Flacăra” și apoi m-au chemat în redacție. Nu am mai făcut teren. De aici am fost chemat la săptămânalul „Flagrant” care a făcut „valuri” în anii 1994-1995. Eram redactor-șef adjunct la acest săptămânal și printre reporterii din subordinea mea, unul se numea Adrian Cioroianu, viitorul ministru de externe. Într-un clasament realizat pe țară eram între primii cinci la realizat reportaje. Am fost trimis în Iugoslavia, și fiind înainte corespondent de război în războiul de pe Nistru, având în vedere această experiență în zona de conflict, s-au gândit de la „Curentul” să mă trimită în Iugoslavia unde am stat o lună la Belgrad, în plin război trecând prin localitățile în care erau cele mai mari conflicte armate. Impresiile de atunci le-am publicat în cotidianul „Curentul” iar, mai târziu, la un an, am scris o carte ,,Target”,ce conține un titlu de reportaj ,,Zile și nopți de foc în Iugoslavia”. . După ce am publicat cartea, cam la un an distanță, am primit Diploma de onoare a Ligii de prietenie româno-sârbe pentru contribuții importante la cimentarea prieteniei dintre cele două popoare. A fost un moment solemn, la Palatul Elisabeta iar diploma mi-a fost oferită de autoritățile statului.
Alexandru Mihăilă
Reîntoarcerea în România, după ce a stat o lună în focurile războiului, l-a făcut să vadă cu alți ochi țara natală și să aprecieze liniștea mai mult decât oricând. Ceea ce l-a impresionat în mod evident a fost curajul poporului sârb în fața dușmanilor. Acest lucru l-a făcut să fie un simpatizant al acestui popor.
Eram cu Daniel Uncu, fiul lui Anton Uncu, mare ziarist, disident al epocii ceaușiste și el conducea mașina. Când am ajuns la Timișoara m-am oprit , am zis că nu merg mai departe la București, eram foarte obosit. Am vrut să dorm măcar o singură noapte liniștit după atâta timp în care vacarmul bombelor a fost prezent mereu. În Belgrad sunau alarmele tot timpul. La război alarmele sună în două feluri: o dată când începe bombardamentul și o dată când se termină. Erau două sunete distincte dar foarte stresante. Sunau de 5-6 ori pe noapte. Era un infern. Așa că m-am cazat într-un hotel din Timișoara și am dormit două zile la rând. După ce am publicat cartea, cam la un an distanță, am primit Diploma de onoare a Ligii de prietenie româno-sârbe pentru contribuții importante la cimentarea prieteniei dintre cele două popoare. A fost un moment solemn, la Palatul Elisabeta iar diploma mi-a fost oferită de autoritățile statului. Experiențele acelea m-au marcat și faptul că noi suntem vecini cu sârbii, m-au făcut într-un fel sau altul să fiu părtinitor, eram de partea celor bombardați. Nu am reușit ca ziarist să fiu total echidistant. M-a uimit nespus curajul populației sârbe. În Belgrad, chiar dacă se dădea alarma aeriană, locuitorii refuzau să stingă luminile în apartamente și ieșeau pe balcoane sau se duceau pe acel pod celebru, chiar dacă exista pericolul ca o rachetă să-i lovească. Un popor care m-a impresionat până dincolo de lacrimi.
Alexandru Mihăilă
Urmele pe care războaiele la care a fost martor le-au lăsat în viața lui Alexandru Mihăilă au dus la scrierea unui roman inspirat din experiența personală. „Sărută-mă singurătate” este deja la cea de a V-a ediție și a fost lăudat de marii critici ai țării. Romanul va fi tradus în curând și în limba sârbă.
Până acum am publicat șapte cărți și sper să mai public. În munca de creație e ca în legenda Meșterului Manole. Totdeauna îți dorești o altă mănăstire ,,mult mai luminoasă și mult mai frumoasă”. Niciodată nu poți spune că ai încheiat această muncă. Când ești în artă idealul este intangibil dar drumul spre ideal este presărat cu operele noastre de artă, cu ceea ce vrem să facem mai mult decât ceea ce am făcut până la un moment zero. Dacă e să vorbim despre experiența din Iugoslavia și cea de pe frontul din Transnistria m-au făcut să le așez în romanul ,,Sărută-mă singurătate”. Sunt în fața ediției a V-a a romanului, a fost un succes iar critica literară s-a exprimat foarte frumos, din toate colțurile țării. Probabil că acest roman va fi tradus în sârbă după cum am discutat cu un poet sârb chiar zilele trecute.
Alexandru Mihăilă
Tot Alexandru Mihăilă mi-a demontat și tot ceea ce știam despre Chirița și a sa familie, pe care Alecsandri, marele scriitor, le-a conturat într-o altă lumină care nu a avut legătură cu realitatea. După o cercetare asiduă, după ce a tradus manuscrise din chirilică, după vizita la locul unde a trăit această familie, s-a născut ultima carte a scriitorului și anume„Vornicul Gheorghe Greceanu”. Pentru această ultimă carte a primit aprecierea academicianului Răzvan Theodorescu.
E vorba despre această descoperire a mea care se numește „Vornicul Gheorghe Greceanu”, un poet necunoscut din Moldova primei jumătăți a secolului al XIX-lea. Gheorghe Greceanu nu este altul decât soțul Coanei Chirița, Grigore Bârzoi, cum e cunoscut de istoria literaturii române. Am avut șansa să descopăr că acest personaj este un poet care a rămas necunoscut, ne-a lăsat un număr de poezii printre care „Ruinurile Cetății Neamțu”, meditații, primul pastel înainte de Alecsandri. O descoperire asupra căreia chiar și academicianul Răzvan Theodorescu s-a exprimat pozitiv și m-am bucurat mult că mi-a scris o scrisoare acasă, pe adresa mea de la bloc. Cercetarea a durat foarte mult timp pentru că descifrarea manuscrisului a fost grea, scris în chirilică, caietul original care conținea poeziile nu mai este chiar lizibil. După ce am pus cap la cap toată descifrarea asta am pornit pe urmele vornicului. Așa că, într-o frumoasă zi, m-am suit împreună cu părintele Cornel Paiu, care este și poet și cu criticul Lucian Strochi, și am plecat la Valea Glodului, la vreo 20 de Km de Fălticeni unde a avut conacul Coana Chirița. Și acolo, în biserica pe care au construit-o Chirița și cu soțul, am descoperit piatra tombală a Coanei Chirița, mormântul lui Gheorghe Greceanu și mormântul lui Guliță (fiul), cum apare în piesa lui Alecsandri. El ajunsese prefect de Fălticeni, era o figură impozantă ca și monumentul frumos de acolo. După ce am pus toate acestea cap la cap și am cercetat multe documente în care am putut găsi mențiuni despre Greceanu m-am apucat și am scris cartea.
Alexandru Mihăilă
Scriitorul romașcan a descoperit care a fost motivul pentru care Alecsandri a denaturat realitatea. Gheorghe Greceanu este numele real al soțului coanei Chirița, care a fost un poet de o sensibilitate deosebită, iar familia sa, cu siguranță nu era o familie de parveniți, ci una dintre familiile de boieri respectată și cu rădăcini adânci în Moldova. Câteva volume din această carte sunt donate la Biblioteca Municipală din Roman, iar cei curioși pot studia mai pe îndelete.
E o discrepanță. Eu am descoperit un Greceanu sentimental în maniera anilor 1830, cu poeziile despre „dispărțârile de amoreză” sau „Meditație de sine”, tema meditației era venită dinafară, de la Lamartin. Greceanu a fost preocupat de marile probleme ale lumii așa cum e orice fel de creator este. Nimic nu a avut din ceea ce a făcut Alecsandri din acest om. Se pare că ei aveau o fată între cei șapte copii, Caliopi, fată de care se îndrăgostise Alecsandri . june fiind, acesta s-a dus la Valea Glodului să-i ceară mâna. Anastasia Greceanu, mama fetei, care era o boieroaică din familia Balș, prima familie de boieri cu ranguri a refuzat pentru că i s-a părut că poetul era cam neserios și sărac pentru condiția pe care o cereau ei. Așa că Alecsandri s-a răzbunat. Volumul este la Biblioteca Municipală, pentru cei care sunt curioși.
Alexandru Mihăilă
De câțiva ani, ziaristul și scriitorul Alexandru Mihăilă, a avut grijă ca, prin activitatea pe care o desfășoară în cadrul unei edituri, să vină în ajutorul promovării scriitorilor de peste Prut. Prin acest lucru simte că poate fi mai aproape de frații moldoveni și că le poate menține treaz spiritul patriotic.
De câțiva ani, de când am devenit redactor-șef al Editurii Papirus Media, am derulat un program de promovare a literaturii de dincolo de Prut. Am publicat mulți autori din Basarabia în ideea că e bine ca limba română, în forma ei artistică, să strălucească și în Republica Moldova. Multe din aceste cărți nu au fost contra-cost. Membrii editurii, inclusiv eu, am pus mână de la mână, și le-am făcut acest cadou basarabenilor. Or ei, care erau plecați acum în Italia, în Spania ne-au trimis manuscrisele iar cărțile, în loc să ajungă la Chișinău, ajungeau direct la ei. Printre alții am descoperit și adevărați scriitori, adevărați poeți cu care ne mândrim și cu care ținem legătura.
Alexandru Mihăilă
Unul dintre regretele sale este că nu a început activitatea literară cu mai mult timp în urmă. Chiar dacă a scris ca ziarist, simte, la acest moment, că ar fi putut da mult mai mult comunității prin scrierile sale literare. În același timp, ne-a mărturisit și că ceea ce îl definește este credința în Dumnezeu, pentru că prin aceasta se definește întreg poporul român.
Mulți ani nu am luat în serios activitatea literar-artistică. Azi îmi pare rău. Poate că și experiența de viață de la început nu era atât de bogată, dar ar fi trebuit să fiu mai preocupat pentru consolidarea unei cariere de scriitor. Ziarist am reușit, în felul meu, să fiu, sunt și membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România dar trebuia să fac mai mult pentru creația literar-artistică. E un regret, alături de foarte multe care sunt din alte domenii. Însă, credința în Dumnezeu face parte din identitatea mea, din identitatea noastră spirituală, a neamului românesc, ortodoxia. Cred în creștinism, în ortodoxie pentru că aici mă regăsesc laolaltă cu toți strămoșii mei și cu toată istoria noastră milenară.
Alexandru Mihăilă