Către toţi preoţii, persoanele consacrate şi credincioşii Diecezei de Iaşi
„Rămâi cu noi, pentru că este seară!” (Lc 24,29)
Sfinţiile Voastre,
Dragi persoane consacrate,
Iubiţi credincioşi,
Pentru fraţii noştri evrei Paştele reprezintă memoria eliberării din sclavia Egiptului. Conform riturilor care însoţesc cina pascală, un copil sau adultul cel mai tânăr din familie trebuie să adreseze această întrebare la începutul celebrării: „De ce este această noapte diferită de celelalte?” Iar cel care prezidează celebrarea răspunde evocând intervenţiile extraordinare ale lui Dumnezeu în favoarea poporului.
Îmi doresc mult ca şi vigilia noastră pascală să fie luminată de această întrebare interioară: „De ce este această noapte diferită de celelalte?” Răspunsul nu ar trebui să se rezume la o formulă mai mult sau mai puţin abstractă sau repetitivă, ci să exprime profunzimea uimitoare a credinţei noastre creştine: aceasta este noaptea în care Cristos a învins definitiv moartea şi ne-a deschis calea spre viaţa veşnică; este noaptea în care lumina a învins întunericul, iar binele a ieşit învingător împotriva răului; este noaptea harului, a luminii, a păcii, a speranţei; este noaptea trecerii (în ebraică „Pesach” înseamnă „trecere”) Domnului de la moarte la viaţă şi a trecerii sale prin vieţile noastre, care aşteaptă mângâierea şi iubirea lui Dumnezeu.
Nu este vorba, aşadar, de o simplă comemorare a unui eveniment care s-a petrecut într-un trecut îndepărtat. Este un act pe care Cristos continuă să-l realizeze şi astăzi în viaţa Bisericii şi în viaţa fiecăruia dintre noi. Cristos continuă să treacă şi să semene în inimile noastre sămânţa speranţei, a păcii şi a veşniciei.
Câtă nevoie avem, mai ales în aceste timpuri tulburi, să simţim cu adevărat prezenţa eficace a lui Cristos în vieţile noastre! Câtă nevoie avem de speranţă, de curaj, de iubire! Câtă nevoie avem de Cristos şi de trecerea sa prin vieţile noastre încercate!
În ultimele luni, reflectând la situaţia prezentă în ţara noastră şi în lumea întreagă, mi-a venit în minte de mai multe ori experienţa celor doi ucenici care se îndreptau spre Emaus. Ei îşi puseseră toată încrederea în Isus. Dar pe Calvar li s-a stins orice speranţă. Trişti şi deznădăjduiţi, au decis să se întoarcă la casele lor, la ocupaţiile pe care le aveau înainte de a-l fi întâlnit pe Cristos.
Asemenea lor, şi noi, în faţa momentelor dificile pe care le întâlnim în viaţă, cum sunt şi acestea, simţim ispita descurajării şi a neîncrederii. Trişti, cu capul plecat, ne pierdem speranţa şi devenim incapabili să privim dincolo de ceea ce trăim şi experimentăm.
Dar Dumnezeu nu ne abandonează niciodată, aşa cum nu i-a abandonat nici pe cei doi ucenici. Mai ales în astfel de momente de încercare, el se face prezent, se apropie de noi şi ne învaţă să privim departe, prin cruce, pentru a întrezări lumina triumfului său glorios asupra răului şi a morţii.
Ceea ce le-a permis discipolilor să-l recunoască pe Isus a fost frângerea pâinii. Ei au recunoscut în acest gest modul specific de a acţiona al lui Isus, care continuă să împărtăşească pâinea şi viaţa sa proprie Bisericii sale. Într-adevăr, în Euharistie Cristos ne-a lăsat darul propriei sale vieţi oferite Tatălui ceresc pentru mântuirea noastră. În Biserică şi împreună cu Biserica suntem chemaţi şi noi să întâlnim şi să primim acest dar al lui Dumnezeu, care este însuşi Fiul său.
După experienţa întâlnirii de la Emaus, cei doi ucenici se ridică şi se întorc la centru, la Ierusalim, acolo unde totul s-a împlinit şi de unde totul trebuia să reînceapă. Ei se întorc în mijlocul celorlalţi pentru a-i face şi pe ei părtaşi de bucuria întâlnirii cu Domnul.
Recunoscându-l pe Cristos la Sfânta Liturghie, şi noi suntem chemaţi să mergem spre fraţii noştri şi, prin faptele noastre de fiecare zi, să le oferim mărturie despre viaţa care învinge moartea, egoismul şi închiderea în sine.
Iubiţi fraţi şi surori,
Cristos este viu şi prezent în mijlocul nostru. Să nu ne fie teamă să ne lăsăm întâlniţi de el pe drumul vieţii noastre, asemenea celor doi discipoli pe drumul spre Emaus! Să nu ne fie teamă să-i deschidem inima şi să-i vorbim despre bucuriile şi neliniştile noastre! El cunoaşte bine ce înseamnă încercarea, suferinţa, singurătatea, gustul amar al trădării şi al renegării. Le cunoaşte pentru că le-a experimentat din plin pe Calvar. Dar nici suferinţa, nici moartea nu au ultimul cuvânt. Prin învierea sa din morţi Cristos ne-a oferit certitudinea că răul va fi învins, iar întunericul şi frica pot fi depăşite prin credinţa în iubirea milostivă a lui Dumnezeu.
Da, Cristos a înviat – acesta este mesajul plin de speranţă pe care Biserica nu oboseşte să-l vestească de 2.000 de ani. El a înviat pentru toţi cei cărora le este frică, pentru cei care suferă din cauza incertitudinilor legate de viaţă şi de viitor. A înviat pentru toţi cei care luptă pentru binele semenilor şi care apără viaţa şi demnitatea ei. Cristos a înviat şi este viu pentru familiile noastre, pentru cei care trăiesc sau slujesc în aziluri şi în orfelinate, pentru noi toţi şi pentru toate comunităţile noastre. Cristos a înviat pentru toţi răposaţii noştri, pentru cei dragi ai noştri pe care poate nu am avut posibilitatea nici măcar să-i salutăm sau să-i însoţim în ultimele clipe ale vieţii lor.
Iubirea Celui Înviat să pătrundă în inimile noastre, iar razele prezenţei sale să ne învăluie! Cristos cel înviat revarsă şi asupra noastră pe Duhul dătător de viaţă pentru a reînnoi comuniunea noastră cu Tatăl ceresc şi cu fraţii şi surorile în credinţă. El să ne călăuzească viaţa, în special în momentele de încercare, când avem nevoie de mai multă forţă şi mai mult curaj! Cu bucuria credinţei în suflet, să ne îndreptăm spre fraţii noştri, mai ales spre cei care trăiesc momente delicate, pentru a le duce speranţa, mângâierea şi pacea lui Cristos cel viu!
Cristos a înviat!
Sărbători binecuvântate!
