Pe Irina Mihălcuț am văzut-o prima dată la întâlnirea reprezentanților administrației locale cu diaspora. A fost prima care a vorbit despre spiritul comunitar și despre nevoia cetățenilor de a se implica, nu doar de a cere, a face jalbe și a critica.
La câteva zile distanță am aflat că am copilărit în aceeași zonă și că am mers la aceeași școală. Irina de pe strada Tineretului, elevă la Școala nr.1, nu știa că viața o va duce până la celălalt capăt al pământului. Dar, mai târziu, Irina eleva de la ”Roman-Vodă” și studenta de Babeș-Bolyai a știut că vrea să cunoască cât mai mult din lumea asta mare și să îi ajute pe cei mai năpăstuiți de soartă. ”Din timpul facultății am început să mă gândesc la ce vreau să fac după ce voi termina facultatea. Mă interesa în mod special partea de migrație, iar în particular partea de azil politic. Pentru mulți, migrația era ceva cvasinecunoscut la acea vreme, dar eu am început să aflu mai multe despre un unchi al tatălui meu, care a fost reugiat în timpul comuniștilor. El era preot catolic în România și a fost persecutat de comuniști. La un moment dat, el a dispărut din țară. La începutul anilor 2000, noi am aflat că el a murit în Franța, în ‘98. Nimeni nu știuse prea multe despre el. Foarte puțini au știut din familia noastră care a fost istoria lui, pentru că nu a putut să comunice, să nu-i pună în pericol. După ce s-a terminat comunismul, a putut să comunice mai mult, dar el devenise foarte bolnav și bătrân și, atunci, informațiile erau foarte limitate. Aflând povestea lui am început să mă interes foarte mult despre partea de azil, ce înseamnă să fii refugiat, să fugi pentru a-ți proteja viața. În timpul facultății am avut șansa să cunosc un coleg de la Facultatea de Sociologie, el fiind foarte interesat de sisteme de azil din Europa. De la el am aflat ce înseamnă protecție internațională, instituțiile care se ocupă de protejarea persoanelor care fug de persecuții”.
Lucrarea de licență a Irinei a fost despre sisteme de azil în Europa în mod comparat. Această temă pe care a studiat-o a trimis-o la Bruxelles imediat după terminarea facultății. Pentru un an, până în 2005, Irina a învățat în Belgia despre protecție socială, migrație, politici de migrație și de azil. Tot acolo a avut șansa de a se întâlni cu refugiați. ”La acel moment și în România erau refugiați, doar că nu se vorbea și nu se vorbește despre ei. Informațiile din acest domeniu sunt foarte puține la noi. La Bruxelles am auzit de Agenția ONU pentru Refugiați și am avut șansa, nu imediat după ce am terminat masterul, dar după câțiva ani am avut șansa să lucrez la această Agenție.”
Al doilea an de master, Irina l-a făcut în România, iar teza de dizertație a fost legată tot de refugiați. Mai exact, despre cum refugiații erau (și sunt) folosiți de partidele de extremă dreaptă din Europa pentru a-și transmite mesajul populist și naționalist. După master, Irina a ajuns între cele două Corei. Din punct de vedere teritorial, ea s-a aflat pe teritoriul Coreei de Sud, dar proiectul în care a fost implicată s-a derulat foarte aproape de granița cu Coreea de Nord, foarte aproape de zona demilitarizată. ”A fost un proiect de reabilitare a zonei respective, gândit de guvernul corean pentru că, dat fiind apropierea de Coreea de Nord, partea de educație nu era atât de dezvoltată acolo. Proiectul s-a numit ”English Village” și a constat în faptul că mai mulți străini au mers acolo pentru a preda limba engleză. Atât în stil clasic, așa cum se procedează la școală, dar și cursuri interactive. Au vrut să dea șansa celor care nu călătoresc să interacționeze cu străini și să învețe o limbă străină. Am avut grupuri pe linie de business, copii, dar și militari care au făcut cursuri intensive tehnice. Acolo era prezență militară străină, din Europa și SUA și pentru militarii sud-coreeni era important să cunoască engleza, pentru a comunica. Am stat în Coreea de Sud un an. A fost o experiență interesantă, pentru că am fost 252 de străini în acel proiect. Mi-a plăcut că am învățat multe despre diferite culturi, fără a face un efort prea mare. A fost un șoc cultural și un șoc culinar. Ei mănâncă câine și era o fermă de câini în apropierea cartierului unde locuiam noi și asta era destul de dificil. A fost interesant că am descoperit o cultură din spațiul asiatic într-un mod foarte rapid. Mi-a plăcut foarte mult natura în Coreea. Eu sunt o pasionată de tracking și de munte. Noi stăteam la aproximativ 20 de kilometri de capitala Seul, erau dealuri, munți, aveai unde să te plimbi. Seul mi-a plăcut foarte mult fiindcă, deși este foarte dezvoltat tehnologic, vezi peste tot lumini, neoane, blocuri înalte, cartiere supraaglomerate, mașini, poduri, ieși de la metrou și poți începe să urci pe munte, au stații de metrou gândite în acest sens. Iar sus, pe munte, întâlnești mănăstiri budiste și e foarte multă liniște, nu ajunge haosul de la bază până acolo”.
Însă experiența din Coreea de Sud a fost presărată și de întâmplări pe care unii membri ai proiectului nu au reușit să le accepte sau să le gestioneze și au renunțat. Așa a făcut și o prietenă a Irinei, astfel că tânăra din Roman s-a trezit singură în fața unor provocări care erau cât pe ce să o doboare. ”În Coreea, ierarhizarea este foarte importantă și ține cont de vârstă și de autoritate. Dacă ești șef tu ai toate cuvintele, nu doar ultimul cuvânt. Tu ca subaltern trebuie să spui doar ”da, da, da” să dai din cap și atât. Nu poți să ai creativitate, inițiativă; și dacă ai, vei fi pus la locul tău foarte rapid. Iar dacă ești femeie și străină, atunci chiar sunt toate elementele de a nu avea niciun cuvânt de spus. Am observat acolo că femeile sunt încurajate ca după căsătorie și după ce nasc un copil să nu mai muncească. Eu am vrut să termin angajamentul și să mă împing până la limită, dar interacțiunea cu cei din comunitatea în care am stat a fost un pic problematică la început, am și fost atacată de un coreean pe stradă, a vrut să mă ucidă. Pur și simplu pentru că reprezentam un element străin. Avea probleme mentale și, din păcate, eu am fost victima lui. Am avut marea șansă cu autoritățile române. Prin intermediul consulului României în Coreea am reușit să primesc protecție de la autoritățile locale din Coreea. Pentru că în primă fază nu au luat nicio măsură; îl știau pe individ, dar au vrut să mușamalizeze totul. Inclusiv managemenetul din proiectul în care eram nu a vrut să facă absolut nimic.”
În 2007, Irina a revenit pe bătrânul continent. Iar viața i-a devenit mai bună și pe plan personal, fiindcă l-a cunoscut pe actualul ei partener, cu care a început să colinde lumea. Dar despre unde-au purtat-o pașii pe romașcanca Irina Mihălcuț, aflați mâine, în a doua parte a interviului.