Pe Irina Mihălcuț am văzut-o prima dată la întâlnirea reprezentanților administrației locale cu diaspora. A fost prima care a vorbit despre spiritul comunitar și despre nevoia cetățenilor de a se implica, nu doar de a cere, a face jalbe și a critica. Am reîntâlnit-o câteva zile mai târziu pentru a afla povestea ei, cum a ajuns de la Roman la capătul lumii și înapoi. Prima parte a interviului, în care Irina Mihălcuț a povestit despre anul petrecut în Belgia și despre un alt an în care a locuit și a lucrat în Coreea de Sud, o puteți citi aici.
În 2007, Irina a revenit pe bătrânul continent. Iar viața i-a devenit mai bună și pe plan personal, fiindcă l-a cunoscut pe actualul ei partener, un norvegian, cu care a început să colinde lumea. „În primă fază am mers în America de Sud. Pur și simplu ne-am luat rucsacii în spate și am făcut câteva luni de descoperire a unui nou continent și de descoperire a nouă înșine, ca și cuplu. După întoarcerea în Europa am decis să ne mutăm în Franța. Cele mai multe aventuri pe care le-am trăit au fost fără o idee anume, de cele mai multe ori am mers pentru că unul dintre noi avea o dorință sau un proiect sau un job și celălalt îl urma. Ne-am susținut reciproc. Am încercat mai multe linii de activitate, eu întodeauna aveam în spate ideea de a lucra în domeniul umanitar și în mod special în domeniul migrației. După o experiență în Franța în care am lucrat pentru o firmă din Germania, care vindea părți de schimb pentru mașini de producere a plicurilor, am revenit în Belgia. Acolo am lucrat pentru Federați Europeană a Industriei Producătoare de Echipament Sportiv și mi-am reconfirmat că nu mă interesează să lucrez în aparatul birocratic al instituțiilor. Nu mi s-a potrivit deloc ca și emoție, ca și personalitate spațiul de lobby. Pe mine mă interesa foarte mult partea de interacțiune cu oamenii și am avut șansa ca, datorită partenerului meu, să ajungem în Malta și eu să intru în Organizația Națiunilor Unite, unde am lucrat pentru Agenția pentru Refugiați. Acolo am stat trei ani, fiind angajată pentru a ajuta echipa. Când am ajuns eu acolo, în 2009, Agenția ONU pentru Refugiați nu avea un birou de sine stătător în Malta, erau în faza de organizare. O agenție de sine stătătoare trebuie să semneze un acord de țară ca și o instituție diplomatică. Eu am fost angajată pe partea tehnică, pe tot ce a însemnat reabilitarea clădirii în care urma să fie sediul agenției, partea de administrație, de resurse umane și așa mai departe. Am avut un șef în Malta – reprezentantul agenției, care are rolul unui ambasador – ce a fost fantastic și mi-a dat șansa să lucrez foarte independent, inclusiv să intru în contact direct cu refugiații, adică ceea ce îmi doream eu”.
Implicarea Irinei a fost bine-venită, fiindcă în anii în care ea a locuit în Malta au venit primele valuri de refugiați din țările arabe, astfel că volumul de muncă al agenției ONU a crescut exponențial. În Malta, sistemul de azil este unul bine pus la punct: solicitanții de azil sunt înregistrați de autoritățile malteze. Dacă aceștia nu au documente, sunt considerați ca intrați ilegal în țară și sunt trimiși în închisori administrative și rămân acolo până când cererea lor de azil este verificată de statul maltez. Agenția ONU monitoriza și se implica în cazurile deosebite, complexe, ca un ajutor dat refugiaților, dar și autorităților malteze. Teoretic, și alte state au declarat că vor să ajute Malta. Dar cum s-a concretizat acest sprijin? ”În perioada aceea Malta striga după ajutor și Uniunea Europeană a decis să facă câteva proiecte de relocare a refugiaților, a persoanelor care au primit o formă de protecție, din Malta spre alte state și UE. Și asta a fost chiar din 2010 și la acest proiect a participat și România, alături de alte nouă state, care au spus: ok, noi vă oferim un anumit număr de locuri și voi, bazându-vă pe criteriile noastre, să identificați cei mai buni candidați. Din păcate, acest proiect nu a fost de mare succes, numărul persoanelor care au fost relocate fiind destul de redus. Multe state, precum România, nu a primit niciun refugiat deoarece criteriile impuse de autoritățile române au fost foarte dificil de atins. Un alt motiv a fost e că persoanele respective nu au vrut să vină aici, pentru că au auzit pe linii informale că nu le va fi foarte ușor să trăiască aici, că limba este foarte grea și că nu au comunități care să le asigure sprijin emoțional. Așa că au refuzat relocarea, ei având dreptul de a face aceasta”.
Mulți refugiați au plecat din Malta de bunăvoie, după ce au primit un pașaport care le-a dat dreptul de a călători în spațiul UE. Au ales să facă cam ceea ce au făcut, după căderea comunismului, sute de mii de români: au plecat spre Vest – legal sau ilegal -, sperând la o viață mai bună.
”E destul de trist că informațiile care ajung la publicul larg ajung destul de târziu și nu sunt prezentate ca o chestiune umană, ci ca o problemă. Grupul de migranți care ajunge acum în Europa provine mai ales din țări africane sau din Orientul Mijlociu. Și din punct de vedere cultural și al culorii pielii sunt foarte vizibili, foarte ușor de identificat. Dar uităm că în cel de-al doilea război mondial sau chiar mai recent, în timpul războiului din Iugoslavia au fost foarte mulți refugiați, vorbim de milioane de refugiați din sațiul european, care s-au mișcat pe teritoriul european sau chiar mai mult, au fugit în țări din America de Sud, din Africa sau chiar din Orientul Mijlociu. Atunci, diferenșele culturale și de cuoare nu au fost privite cu suspiciune de statele gazdă, ba mai mult, au fost ajutați. Ceea ce mă deranjează cel mai mult este faptul că tocmai acei români, care au fost migranți economici și care au stat ilgal în anumite state până au reușit să obțină documente, tocmai ei sunt cei mai vocali și se declară împotriva refugiaților. fiecare are dreptul să-și îmbunătățească viața.”
În 2012, Irina a revenit ”acasă”, adică în România, dar s-a oprit la Cluj. A lucrat ca reprezentantă a Rețelei Europene pentru Relocarea Refugiaților în Europa. ”Rolul meu în România a fost aela de a colabora cu organizații locale, active în domeniu I cu autoritățile care se ocupă de partea de azil să vedem cum putem stabili un mecanism prin care să se relocheze refugiați în România. Relocarea refugiaților înseamnă salvarea unor vieți; spre exemplu, avem refugiați din Siria, dar ei sunt palestinieni. Când a izbucnit războiul din Siria, persoanele acelea nu s-au putut întoarce acasă, în Palestina, nu pot rămâne nici în Siria și atunci trebuie să se găsească un mecanism internațional prin care să fie mutați. România a avut până acum două proiecte de relocare a refugiaților: 39 de refugiați din Myamnar au fost relocați din Malaezia viața lor fiind pusă în pericol pentru că nu primeau drepturi de bază, cum ar fi dreptul la muncă. În 2014 au fost relocați 40 de refugiați irakieni din Turcia. Eu am încercat să găsim modalități de integrare a acestor persoane. Este foarte important să se știe că fondurile cheltuite pentru aceste proiecte nu puteau merge niciunde în altă parte, destinața acestor bani care vin de la UE este precisă și nu poate fi deturnată.”
Nu doar în România există puțină informare pe acest subiect. În Italia, Irina a realizat o campanie de informare cu privire la ce au voie sau nu au voie să facă cei care sunt în stadiul de evaluare. Astfel, italienii care la început erau reticienți și se uitau urât la străinii care nu făceau nimic și cheltuiau bani publici, au putut afla că un refugiat nu are dreptul de munci, nici măcar voluntar, până când nui se termină evaluarea și autoritățile statului în care a ajuns iau o decizie. Și că banii dați refugiaților nu erau de la bugetul local sau al statului, ci de la cel al UE.
Experiența cu refugiații, dar și cu ONG-uri precum Asociația pentru Relații Comunitare și TIFF aveau să îi fie de mare folos Irinei în… Tanzania. Într-un sat care era la 100 de kilometri de primul metru de asfalt, Irina a reușit, printr-o colaborare cu o asociație locală – Lugarawa Development Foundation -, să realizeze proiecte prin care să implice comunitatea, să aducă oamenii împreună și să le arate cum pot ei lucra și face proiecte. Mai exact, Irina nu le-a dat tanzanienilor pește, ci le-a dat undițe, pentru ca ei înșiși să învețe să pescuiască și să nu mai fie dependenți de ajutoare internaționale. ”Tanzania e o țară mare și foarte diversă, atât geografic, cât și cultural. Sunt foarte multe triburi și foarte multe forme de relief. E o țară destul de sigură. Când te gândești la Africa, te gândești la conflicte între triburi, la boli stranii, la ariditate. Zona în care am stat noi a fost la munte, la peste 1.400 de metri altitudine și au perioade în an în care am stat cu geci și haine de iarnă, a fost un climat temperat. Împreună cu cei de la Lugarawa Development Foundation am făcut un festival la care au participat și comunități din jurul satului în care am locuit. pentru acest festival am avut nevoie de de fonduri, iar acele fonduri le-am obținut pe plan local – la bancă, la micii afaceriști. Cea mai mare implicare a fost cea a tinerilor și cea voluntară, în condițiile în care voluntariatul era ceva absolut nou acolo. Am făcut întâlniri cu elevii pe ceea ce înseamnă prevenirea conflictelor și ce înseamnă a deveni refugiat, în contextul în care în Burundi izbucnise un nou conflict civil în vara lui 2015, iar Tanzania se pregătea pentru alegeri prezidențiale.”
Cât a stat acolo, Irina a învățat swahili – a doua limbă oficială a Tanzaniei și kipangoa – limba satului , pentru a comunica cu localnicii. Astfel, bagajul ei de limbi străine vorbite s-a lărgit, swahili și kipangoa adăugându-se englezei, francezei și altor câtorva limbi străine. Acum, Irina s-a întors acasă, adică la Roman și vrea să rămână pentru ceva mai mult timp fiindcă simte nevoia ca tot ce a învățat în alte părți să fie folosit și pentru orașul copilăriei ei. Are proiecte – ”doar” câteva foi – dar nu le divulgă pe toate, fiindcă scopul este acela de a reuși să facă ceva, nu de a vorbi despre cum se face. Și, după ce va termina proiectele pe care le vrea pentru acasă, probabil că va pleca spre alte zări, deoarece călătorului îi șade bine cu drumul.