Lunile de vară sunt pentru mulți romașcani un adevărat carusel de emoții: cei dragi vin acasă de peste unde poți pune degetul pe hartă, iar brațele întinse și lacrimile de bucurie se împletesc la unison.
Cum văd însă cei din diaspora revenirea în orașul natal? înRoman.ro publică mărturia unui profesor romașcan care, în urmă cu mai mulți ani, a ales viitorul în „stil” belgian. Paul Dramu locuiește în Gent – unul dintre orașele universitare ale Belgiei și a revenit în țară după cinci ani:
Concediul în „România 20-20”
După cinci ani în „pribegie” aștepți nerăbdător prima vacanță înapoi acasă în „România 20-20”. Te îndrepți emoționat spre poarta de îmbarcare unde primești nemulțumit vestea ca avionul nu va putea ateriza la Iași căci e furtună, iar sistemul de navigație e defect. Am ales Iașiul în speranța că va concura cu brio Bacăul sufocat de un operator mai scump. Ajungi pe Otopeni, urmând să schimbi „pe pistă” avionul cu destinația finală Iași. Constați ca avionul „defect”, pe care tocmai l-am părăsit, îmbarca călători spre o altă destinație, aflând, ulterior, „una însorită” din Spania. Voci nemulțumite, copii plictisiți și un zbor scurt către Moldova.
Aterizezi la Iași și toți se înghesuie să iasă primii. Noroc de copilul ce îl transport pe umeri, atrage privirea la controlul documentelor și ieșim repede.
Taxiuri galbene și multe alte mașini, pe drum spre casă șosele aglomerate, mașini majoritare second-hand, dieseluri respinse de occident sau mașini de lux ce nu respectă nici o regula te depășesc nervos. Orașul îl găsesc anost, aceleași cutii de chibrituri îngrămădite – dar acum înconjurate de verdeață în exces, oameni nervoși în trafic, cetățeni zgomotoși în magazine ce se întrec în a vinde produse tradiționale, dezordine, străzi prost asfaltate, o evidentă întoarcere în timp.
La noi în cartier noaptea e frumoasă dacă nu plouă. Greierii cântă, întrerupți din când în când un grup zgomotos venind de la o petrecere sau un tânăr „aurolac” ce se dorește a fi integrat în societate, pe banii statului, vomând zgomotos de la etaj. Sunt copii orfani, proveniți din centrele de plasament în curs de desființare, cazați în apartamente obișnuite, printre familii obișnuite dar fără drept de replică și îngrijiți dezinteresat de angajați ai statului, își rejecteaza surplusurile beției sau al consumului de substanțe puternic vaporizante pe geam. Strălucită soluție. Nu-i problemă, ploaia abundentă anunțată pe mâine va face curățenie.
Evit să mă uit la știri, totul se reflectă în jurul tău. E un oraș în care s-a investit, dar se vede cum: cu bani puțini, calitate îndoielnică și multă vâlvă. Dar totuși lăudabil, s-a investit, au fost atrase investiții. E un iulie neobișnuit de ploios, dar totuși fierbinte. Eviți să gătești în casă, sunt vreo 35 de grade și gândești ca ar fi potrivit sa îți inviti prietenii la un restaurant sa îți potolești foamea și sa te răcorești cu o bere rece. Discutabilă alegere. Personal puțin, tineri fără experiență obligați să caute scuzele de genul „nu avem….”, „s-a terminat… „, „tocmai s-a dat ultima porție…”. Salarii mici, toalete uneori insalubre dar cu mesele aproape pline de clienti. Sunt totuși și locații care țin la blazon.
La toate mesele se ajunge inerent la discuții politice. Novici, specialiști în comentarii, susținători sau opozanți afirmă într-un glas „nu e bună direcția în care merge țara, dar ce sa faci….”. „Ce sa faci” -ul ăsta parcă a devenit o formulă de salut. Mai sunt câteva zile de vacanță, dar am promis familiei și prietenilor că vom veni mai des.
Am promis, dar am dreptul să mă răzgândesc.
Bun găsit Românie, la revedere Românie, parcă mi-e dor de tot ce-a fost și nici că va mai fi. Așteptam să te regăsesc cu cinci ani mai evoluată, dar ultimul cincinal s-a raportat cu totul spre trecut. Sufăr, dar sunt matur și jur ca nu voi plânge. Voi lupta pentru viitorul copilului meu, dar din păcate nu aici.
Deșteaptă-te române…