Viața într-o țară străină nu este nici pe departe ceea ce își imaginează unii dintre noi. O țară cu un nivel ridicat de trai, ai cărei cetățeni pot trăi bine-merci și din ajutorul social, nu garantează o integrare facilă pentru un cetățean venit din altă parte.

Ca mulți alți români, Paul a plecat din România când situația nu era deloc roz și nici nu se mai vedea luminița de la capătul tunelului. Era profesor la început de carieră și, ultima dată, a fost repartizat să predea în patru unități de învățământ, la zeci de kilometri distanță una de celalată. Se întâmpla în 2009, an în care salariile cadrelor didactice au cunoscut tăieri, asemenea salariilor tuturor celorlalte categorii de bugetari. Iar Paul a luat drumul străinătății din inima Moldovei, din Roman.

Venirea în Belgia nu a fost un impuls și o întâmplare. Avea o colaborare cu o firmă belgiană, iar acea firmă i-a acordat, la venire, mai multe facilități. Dar, chiar și așa, acomodarea nu a fost ușoară și nu a venit de la sine. ”Prima dată am locuit într-o  casă cu mai multe persoane și ne-a fost greu, atât mie, cât și soției. După ce ne-am pus un pic lucrurile la punct, am avut parte de o altă surpriză neplăcută: firma la care lucram s-a închis, iar veniturile noastre au scăzut față de ce câștigasem înainte, chiar dacă am fost angajat. Știu că din exterior se vede, de obicei, doar partea frumoasă. Dar cine vrea să plece din țară trebuie să aibă un plan și să știe unde se duce, fiindcă altfel va cheltui niște bani și nu va realiza nimic. Nu e așa cum cred cei mai mulți: plec în străinătate, mă duc la un prieten care îmi găsește de lucru și gata problema. Integrarea începe cu a cunoște limba țării în care te duci.” Iar Paul Dramu știe ce spune: locuiește în zona Gent, zonă în care se vorbește flamanda, adică un dialect al limbii olandeze. Nu este ușor de vorbit și cu atât mai puțin este ușor de învățat. ”La început mă gândeam că nu voi reuși niciodată să învăț flamanda. Am început cursurile de integrare și nu mi s-a mai părut imposibil. În timp ce mergeam la cursuri mă gândeam dacă un străin care ajunge în România are parte de așa ceva.”

Pe lângă cursurile în care înveți limba și despre istoria țării, a regiunii, dar și despre regulile specifice societății, integrarea mai înseamnă și a fi luat în evidență pentru găsirea unui loc de muncă, potrivit nivelului tău de cunoștere a limbii și  nivelului de pregătire profesională. Iar Paul a pornit de jos, asemenea multor altor români. ”Am făcut facultatea înainte de a se introduce sistemul Bologna și echivalarea cursurilor este un procedeu dificil, sunt foarte multe documente, referate și legalizări. Neavând studiile echivalate nu pot aplica pentru acele locuri de muncă unde se cer studii superioare. Va trebui să fac și echivalarea într-o zi.” Îmi spune toate acestea în timp ce mergem prin Gent, la pas, în ciuda ploii și a vântului specifice zone. Adaptarea se vede la Paul și din modul curajos în care înfruntă vremea, așa cum o fac toți localnicii. Dacă ar fi să caute doar soarele, belgienii nu ar face nimic aproape tot anul. În timp ce mergem prin oraș, îmi arată cele mai importante obiective și îmi povestește despre istoria locului, așa cum a învățat-o la cursurile de integrare.

La un moment dat trecem pe lângă o clădire istorică, cu un steag mare, roșu. ”Această clădire este sediul unui sindicat. În Belgia sunt trei sindicate mari – liberalii, conservatorii și creștinii. Muncitorii sunt foarte bine reprezentați și sindicaliștii luptă cu adevărat pentru drepturi. În România, din păcate, sindicatele au avut la conducere oameni care au făcut înțelegeri politice.” Cât îmi povestește despre puterea sindicatelor, mă gândesc la numeroasele știri pe care le-am citit, de-a lungul timpului, despre grevele din Belgia. Aici, a fi membru de sindicat înseamnă a fi în atenția și în grija formațiunii chiar și atunci când ești în șomaj. Ei te ajută cu actele, la ei găsești informații despre locuri de muncă vacante. ”În general, în Belgia sistemul este atât de bine pus la punct încât funcționează în ciuda unor probleme ce pot să apară la un moment dat. Este și aici birocrație, nu doar acasă. Diferența este că aici birocrația duce la un rezultat, îți rezolvă problema. Acasă poți avea surpriza de a bate la uși fără a primi răspunsuri.”

O altă fațetă a plecării din țară ține de suflet. ”Zi-mi de acasă”, mă roagă Mirela, soția lui Paul. ”Ce anume?” ”Tot. Tot, fiindcă mi-e dor de orășelul acela cum nu știi”.

În Belgia, părinții și bunicii nu sunt triști și petrec timp de calitate, fie că stau acasă, fie că sunt într-un centru pentru bătrâni. La 60 de ani, belgienii se bucură de viață ca la 20 și ies în club să danseze, se plimbă prin oraș și, evident, merg cu bicicleta. Acasă știm cu toții cum asigurarea traiului zilnic este veșnica preocupare pentru cei care au muncit decenii.

Cu toate acestea, dorul de casă nu poate fi înlocuit și nici stins ca o lumânare. Iar depărtarea fizică se simte, chiar dacă tehnologia de azi face minuni. ”Am rămas, de la an la an, cu tot mai puțini prieteni. Fiecare dintre noi și-a urmat calea și ne-am îndepărtat. Senzația aceasta de singurătate este foarte neplăcută. Aici avem cunoștințe, avem amici, dar foarte puțini prieteni. Avem și prieteni belgieni, a fost un cuplu care ne-a acceptat din prima și ne-a acordat încredere, așa cum nu au făcut-o alte persoane din această țară.” Despre sentimentul ”musafirului” mi-au vorbit toți românii cu care m-am întâlnit în această perioadă. Oricât de bun ai fi în România și oricât te-ai pricepe la jobul tău, în altă parte ești un străin care trebuie să demonstreze mult mai mult decât un localnic pentru a ajunge la ținta dorită; în caz de se întâmplă ceva, o eroare cât de mică, tu ești cel vizat, indiferent de adevăr. Un alt ”amănunt” este că trebuie să o iei de la zero, să pleci de jos și că nu contează ce ai fost în țară. ”Sper ca cei care vor citi să înțeleagă că nu e ușor și că trebuie să se gândească bine și să analizeze multe aspecte înanite de a lua drumul străinătății. Să nu pună în balanță doar veniturile, ci și cheltuielile. Sunt sute de euro care se cheltuie lunar pe chirie și utilități, aceste servicii nu sunt ieftine”.

Cu toate dificultățile, soții Dramu au ales să mai rămână aici, cel puțin câțiva ani. De ce? ”Pentru copilul nostru este cel mai bine să crească aici. Grija pentru copii este deosebită, condițiile la creșă și la școli sunt peste cele din țară, se acordă atenție educației formale și non-formale.” Un alt motiv îl reprezintă acea senzație că cineva are grijă de tine, aici fiind vorba de sistem în general. Soții Dramu locuiesc la câțiva kilometri de Gent, în suburbie. Localitatea este ca o oază de liniște, comparativ cu orașul universitar, dar cu același acces la servicii.

Paul spune că Belgia este țara cu cel mai mare procent (aproximativ 75%) de urbanizare din Europa – adică persoanele care locuiesc în jurul orașelor au acces la aceleași servicii și beneficiază de aceleași condiții de trai ca și cele ce locuiesc în ceea ce numim noi mediul urban. Pedagogul din el îmi furnizează informații pe care mai greu le-aș fi aflat ca simplu turist. Constat cu tristețe că România a pierdut, în urmă cu șase ani, un foarte bun profesor.

De acasă, Paul ajunge în doar câteva minute la serviciu. El lucrează acum în cadrul unei companii ce derulează activități pentru Arcelor Mittal (același Arcelor Mittal care în România a subțiat serios activitatea). A pornit de jos și a fost avansat, iar în paralel încă învață flamanda pentru a avea acces cât mai ușor, pe viitor, la un loc de muncă și mai bun.

Concluzia este că ”nicăieri nu te primește cineva cu brațele deschise și trebuie să lupți mult pentru a-ți face un rost. Iar plecarea în străinătate trebuie pregătită din timp, cu planuri realistice și pregătirea psihică pentru a face față situațiilor de tot felul.”

Imagini din Gent

*articol realizal la Bruxelles, în cadrul programului ”Bursele europene: Jurnaliști în dialog”, derulat de Reprezentanța Comisiei Europene în România și Freedom House România