Politicienii vor. Vor tot felul de chestii dar mi se pare mie că în mod special vor două lucruri: bani și titluri. Până de curând cu banii o rezolvau ușor, de când cu DNA-ul banii sunt ca trandafirii: arată frumos în glastră dar riști să te înțepi când îi culegi. În vremurile astea grele s-au gândit politicienii că ar fi timpul să câștige banii legal, prin urmare și-au votat pensii speciale. E legal? Este. E moral? În măsura în care Iliescu nu a fost comunist iar Băsescu a fost detașat la Anvers pentru că era un profesionist desăvârșit. Dar problema banilor e oarecum rezolvată. Mai rămâne cea a titlurilor.

UNPR-istul Haralambie Vochițoiu realizează că există viață și după mandatul de parlamentar, și cum până la pensie mai sunt multe “almanahe” de citit, trebuie făcut ceva în privința asta. Mirobolanta idee e ca după ce se ridică din călduțul fotoliu de parlamentar, scumpii noștri aleși s-ar putea pune în slujba noastră de la înălțimea titlului de “funcționar public” fără a mai fi nevoie să-și uzeze mânecile costumelor scumpe pe băncile școlilor și fără să mai trăiască emoția unui examen. De exemplu, domnul Vochițoiu, inginer minier ce a absolvit un curs de perfecționare la Institutul Diplomatic Român, se vrea diplomat și ne dă un exemplu de diplomație în declarația în care-și justifică ideea acestei legi: „Deci atenție, eu parlamentar, facultăți, doctorate, Institutul de Diplomație Român absolvit, rețineți, eu acum, dacă nu trece legea asta, eu nu pot fi ambasador. Ceea ce sunt foarte supărat pe treaba asta. Și-au creat o castă acolo unde nu poate să mai intre nimeni. Deci eu, la legea asta, asta am avut pretenția: să deschideți ușile și altora, nu numai neamurilor voastre cum era la notari. Nu se poate așa ceva, din tată în fiu, că nu e monarhie!” (sursa: Digi24)

Deci atenție, v-ați prins, omul are un năduf că el facultăți dar el nu ambasador, ceea ce e foarte supărat.

Iar parlamentarii nu vor doar să fie diplomați, prefecți sau subprefecți, vor să fie academicieni, numai că pentru a accede în rândurile Academiei Române nu e chiar așa de simplu. Ce-i drept, țara asta are vreo 18 milioane de locuitori, din ei doar sub 200 pot deveni academicieni, adică membri ai Academiei Române. Dar tilul de academician e așa de îmbietor încât o mână de parlamentari cu studii juridice s-au gândit să-și facă academia lor: Academia de Științe Juridice din România. Nu-i bai, încă un loc în care să se adune cele mai luminate minți ale țării n-are cum să dăuneze, mai ales că „Academia de Ştiinţe Juridice din România este continuatoarea în drepturi şi preia tradiţiile ştiinţifice ale Academiei de Ştiinţe Morale şi Politice, înfiinţată în anul 1939” (sursa: universuljuridic.ro). Comisia juridică a zis că e bine așa, la fel procedând și Comisia pentru învățământ, știință și sport.

Nu știu alții cum sunt dar eu de câte ori aud cuvântul “moralitate” ieșind din gura unui politician brusc devin suspicios. După o scurtă căutare citesc informația cum că printre cei ce au aprobat noua academie sunt Ciprian Nica, cunoscut și ca “Bratosin” după nickname-ul de colaborator al Securității (sursa: adevărul.ro), dar și Anghel Stanciu, membru al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România și al Academiei de Ştiinţe Agricole si Silvice, condamnat la închisoare cu suspendare pentru că și-a angajat neamurile la biroul parlamentar (sursa: agerpres.ro). Citind asta mă trece-un gând cum că însemnătatea cuvântului “academie” nu mai e ce-a fost. Chiar și în aceste condiții, cineva mai slab de înger s-ar putea să fie impresionat până la lacrimi de titlul “academician doctor”. Senatorul Ioan Chelaru era deja doctor, avocat doctor, îi mai lipsea titlul de academician. După nou înființata academie s-a rezolvat și această problemă, domnul Ioan Chelaru fiind ales președinte al Academiei de Ştiinţe Juridice din România și, cum aceasta „reuneşte personalităţi ştiinţifice reprezentative din domeniul ştiinţelor juridice, cu o înaltă ţinută morală, care s-au distins prin activităţile depuse”, tot din poziția gânditorului îmi reamintesc că procurorii îl acuză pe primarul unei comune că a cheltuit bani publici în procese private în care a fost reprezentat de Cabinetul Individual de Avocatură “dr. Ioan Chelaru” (sursa: inroman.ro). Îmi mai amintesc că în perioada când eram tânăr redactor la un post de radio am auzit vorbe între jurnaliștii vremii despre obținerea în instanță a condamnării pentru calomnie a jurnalistului romașcan Ionel Dalban, pentru ca mai târziu, la un an după moartea jurnalistului, CEDO să-i dea dreptate și să oblige statul să-i plătească 20.000 de franci văduvei (hotararicedo.ro). Se întâmpla pe vremea când PDSR-ul, Ioan Chelaru, Radu Timofte și Dan Cărpușor tăiau și spânzurau în mica urbe moldavă. Bunul simț îmi spune că niște oameni ar trebui să aibă pe conștiință moartea jurnalistului.

În același timp încerc să-mi amintesc ce a făcut romașcanul Ioan Chelaru pentru romașcanii săi dar, curios lucru, nu-mi trece nimic prin cap. A făcut câte ceva pentru romașcanul său preferat, Sorin Ovidiu Vântu, dar nu știu dacă asta contează pentru restul locuitorilor.

Să fim înțeleși, n-am absolut nimic împotriva înființării unei academii a specialiștilor în legi, ba chiar s-ar putea să fie un lucru bun, numai că eu nu pot să-mi dau seama cum îmi va afecta în bine viața o acțiune a unor oameni a căror moralitate poate fi pusă sub semnul întrebării.