Loredana Neagu, președinte Asociația Valor

După nenumărate socoteli și bâlbe guvernamentale iată, în sfârșit, că avem și o cifră oficială. Peste 4,4 milioane de români sunt în afara țării. O spune astăzi public Ministrul pentru Românii de Pretutindeni. În cifre seci, care rezultă dintr-un simplu calcul matematic, asta înseamnă că 22% din populația României trăiește în afara granițelor țării. Și mai spune doamna ministru că „anul trecut, pentru prima dată, conform statisticilor Eurostat, s-au născut mai mulți copii în diaspora decât în România.” (Conform datelor statistice furnizate de INS, anul trecut, în perioada 1 ianuarie – 31octombrie, s-au născut 174.499 copii, însă nu e clar dacă în acest calcul sunt luați în evidență și cei născuți în afară)

Ceea ce înseamnă că fiecare al doilea copil român nu mai este, de fapt, român. Explicația e simplă: suntem poporul cu cea mai mare înclinație spre integrare în oricare dintre statele în care familiile românești au ajuns. Pentru majoritatea copiilor proveniți din familiile de români, născuți și crescuți în afara mătcii naționale, țara nu mai reprezintă mare lucru. Dacă au norocul să vină anual în vacanță la bunici sau alte rude și să petreacă mai mult de o săptămâna în locul în care toată lumea vorbește limba în care și părinții se exprimă, atunci o bună parte dintre ei va prelua parțial semințe de „românism” care, cândva, pot să rodească. Dar odată intrat în sistemul de învățământ al țării respective (fie el din Italia, Spania, Germania sau oricare altă țară din UE), copilul își va pierde automat identitatea. Nu trebuie să fii mare psiholog ca să înțelegi că întregul proces de învățare al copilului se va desfășura într-o cu totul altă limbă și că, inevitabil, întreg procesul de gândire al acestuia se va face în aceeași limbă.

Treptat, chiar dacă acasă încă se vorbește românește, copilul se va transforma în cetățean al acelei țări. Neavând rădăcini adânci în România, cât și din dorința de a se integra în grupul prietenilor și colegilor de școală, elevul român-străin va deveni vrând, nevrând, parte integrantă a populației acelei țări unde au avut părinții „norocul” să se stabilească. Mărturie stau zecile de copii români cu care personal am avut ocazia să stau de vorbă, cel mai recent în familii de emigranți din Italia și care se simțeau cumva atârnați între două lumi: cea a părinților și a prietenilor acestora și cea personală cu care interacționau numai și numai în limba italiană, deși mulți dintre ei s-ar fi putut înțelege în românește. I-am întrebat, desigur, ce simt și cum simt. Mi-au răspuns sincer că ei se consideră mai mult italieni decât români și, în afara câtorva care își doreau cu ardoare să revină în țară „candva”, ceilalți au marurisit că nu simt nicio nevoie, ba chiar și vacanțele alături de părinți au devenit o corvoadă pentru că își lăsau preieteni și locuri familiare ca să vină la rude pe care abia le cunosc și cu care greu pot conversa, dat fiind bariera de limbă.

Faptul că statul român abia acum recunoaște oficial importanța extinderii învățământului românesc dicolo de granițe, tocmai pentru a veni în sprijinul tinerilor din astfel de comunități, nu face decât să confirme existența unei mari probleme. În acest context sumbru, Romanul se remarcă trist în topul fruntașilor exportatori de vieți. Prin extrapolare, dacă la nivel național 4,4 milioane înseamnă 22% din populație, putem calcula cu siguranță cel puțin 16.000 de romașcani cu care am contribuit la demografia altor state. Ca să nu mai adăugăm și comunele din jurul orașului, mare parte din ele depopulate în același fel. De aceea, Asociația Valor trage un semnal de alarmă și invită reprezentanții comunității romașcane din Parlamentul României la un colocviu în care să dezbatem tema emigrației masive și cum să facem să o combatem împreună. Da, politicile publice se fac la București, dar se fac exact cu dumneavoastră, stimați parlamentari. Și da, există viață și după România. Dar n-ar fi mai bine ca să îi aducem înapoi ÎN România pe cei plecați pentru a nu-i pierde definitiv?