Alcoolismul este o boală, dar statul nu o tratează de la prevenție până la recuperare. Așa se face că intervenția organizațiilor non-guvernamentale acolo unde instituțiile publice nu ajung înseamnă vieți recuperate și oameni fericiți. Centrul de Recuperare a alcoolicilor „Emanuel” din Roman este locul unde se găsesc zeci de asemenea povești, cu oameni salvați din ghearele dependenței de echipa de specialiști. Una dintre povești este a lui Marius, un romașcan care a renunțat la viciile sale după ce a văzut moartea cu ochii. Anumite date și numele real al celui cu care am discutat au fost schimbate pentru a păstra confidențialitatea persoanei.

Dimineața, când mă trezeam, mă gândeam ce fumez și ce beau azi. Până într-o zi, când am am avut un infarct. Nici nu știam ce-i ăla, nu am simțit niciodată o senzație ca aceea: o durere în piept pe care nu puteam să mi-o explic. Mi-a fost din ce în ce mai rău și mai rău. Eram la serviciu și prima dată, patronul a crezut că mă prefac din cauză că am stricat vreo piesă. Când a văzut că treaba e serioasă, m-a dus la spital.

Așa își începe Marius povestea. Vorbește calm și egal, parcă pentru a aduce în prezent ceva din gravitatea momentului de acum opt ani.

Mi-au luat tensiunea… simțeam că mă pierd din ce în ce mai mult. În același timp, parcă eram nepăsător, iar durerea mă apăsa tot mai mult. Am fost trimis de urgență la Iași. Țin minte drumul, sunetul sirenei care la intrarea în localitate pornea. Eu stăteam întins și legat; mă gândeam la existența mea. Era un mare semn al întrebării peste tot în jurul meu. Aveam o neputință și simțeam că mă pierd, pur și simplu… eram fără energie, fără optimism, fără perspective… tata a murit din cauza inimii și am crezut că este și sfârșitul meu.

La Iași, medicii i-au desfunda artera, i-au pus un stent și l-au trimis în salon. În doar câteva ore, Marius, cel care își începuse ziua la fel ca oricare alta, făcuse cu ochiul doamnei cu coasa. Era aprilie, iar el încă nu împlinise 56 de ani.

Medicul care a asistat la operație a venit în salon și mi-a spus: „Nu tutun”. În momentul în care mi-a făcut semnul cu arătătorul și mi-a spus „nu tutun”, ca un ștergător de parbriz mi-a șters de pe creier orice poftă, orice tendință. Efectiv am uitat că am fost fumător. Eu, care fumam și chiștoace… mergeam pe stradă și mă uitam după resturile de țigări aruncate de alții… Când a venit doctorul și mi-a spus „nu tutun” s-a aprins o scânteie: cum, băi, din cauza unei țigări?! Eu, care eram plin de energie și zmeul zmeilor, mai ales dacă beam.

A plecat din spital cu interdicție clară la tutun. De băutură nu-i spusese nimeni nimic încă.

Eram consumator de tărie. Orice-aș fi băut, dacă nu beam și o gură de rachiu, nu era bine. Când am ieșit din spital, mi-a spus ce trebuie să evit, ce să fac. Nu mi-a spus nimic de consumul de alcool. Dar conștientizam că trebuie să fac și mai mult; făceam plimbări, intram, luam câte o bere… renunțasem la rachiu, știam că nu e sănătos. Consumam câte-o bere, consideram că e cel mai puțin nociv alcool… eram conștient că trebuie să reduc consumul. Nu mai voiam să fiu ce am fost, nu mai voiam să trec prin momentele prin care am trecut. Știți ce ușor se moare? Pur și simplu, îți dispare orice dorință de a trăi.

A început să aibă mai multă grijă de el și să nu mai meargă de la serviciu direct la cârciumă, pe o cărare bătătorită de zeci de ani.

Cei de la crâșmă au auzit și și-au făcut griji, m-au întrebat, au văzut că nu mai fumez… Obiceiul de a intra în crâșmă era, acolo era locul unde socializam de atâția ani. În mintea mea nu exista să nu intru, zilnic, și să beau o gură de bere. Nu concepeam să nu beau alcool; până la 56 de ani, eu nu m-am educat cu apă și suc.

Câteva luni mai târziu, sora lui a venit să-l ajute în lupta cu dependența de alcool, fără a cunoaște pașii pe care Marius deja îi făcuse în această direcție. Au aflat de grupul de Roman și au stabilit o întâlnire. Ceea ce credea Marius că se va întâmpla în acest grup de sprijin nu a fost, însă, ceea ce îl aștepta mai departe.

De dimineață am mers la biserică, am trecut prin piață, am mers la bufet, am băut o bere, iar după-amiază m-am dus la întâlnire. Mai era o familie acolo, iar o doamnă a scris pe caiet: abstinență 7 zile. Eu m-am uitat și i-am spus celei care coordona grupul: „Doamnă, dar eu am băut o bere azi”. Doamna s-a uitat la mine și a spus: „Domnule Marius, scopul întâlnirilor noastre este acela de a ne ajuta să nu consumăm deloc. Dacă doriți, bine, dacă nu doriți, iarăși bine”. Să cadă cerul pe mine. Eu, inițial, când am acceptat să vin la centru, am crezut că voi fi ajutat să nu mai beau zece beri, să beau doar una, așa credeam că funcționează. A fost un șoc. În mintea mea au început să se ciocnească toate gândurile. Unul spunea: Dar cum, băi, să nu mai bei deloc?! Cum să promiți asta? Alt gând: Dar frate-tău mai mic cum poate, mai ales că el s-a lăsat singur? Era mai puternic gândul care spunea: Promite! Și am promis. „Bine, domnul Marius, ne vedem duminica viitoare.” Ne-am luat la revedere și de la centru până pe Anton Pann m-am certat continuu: Ce prost ai fost că ai promis! Acum trebuie să te ții de cuvânt! Mă certam singur, mă încurajam...

A început să evite locurile pe care obișnuia să le frecventeze pentru a nu mai trece prin fața cârciumilor, altădată spații de socializare pe care le onora cu prezența zilnic. Ocolea și persoanele cu se întâlnea înainte în baruri, tot pentru a evita tentațiile.

Dar ceva nu era în regulă, chiar dacă știam că e bine ceea ce fac. Nu era ceva fizic, dar mă consideram o victimă: Cum să nu pot să beau deloc? Parcă ar fi fost un sacificiu pentru cineva. În timp am început să înțeleg că e spre binele meu. După o perioadă mă gîndeam că, dacă iau o gură, nu are nimic. Dar tot eu mi-am spus că, până la 56 de ani nu am reușit să fiu echilibrat, m-am îmbătat de atâtea ori și, când nu aveam bani, împrumutam ca să beau; deci, nu voi reuși singur. Când vedeam un pet pe stradă, gândul mă ducea automat la acea băutură, parcă îi simțeam și gustul. La început, am și visat că eram la șprit, consumam alcool și mă certam că nu m-am putut abține.

Întâlnirile îl ajutau; în fiecare săptămână se angaja la o nouă abstinență de șapte zile. Astfel, nu se gândea la drumul întreg, ci la următorul pas. Acum, după opt ani de la momentul la care a renunțat la vicii pentru viață, Marius spune că dependența este un dușman tăcut: intră în viața ta fără să-ți dai seama. Nu știe dacă ce i s-a întâmplat în copilărie a avut un rol în dependența lui, dar i s-a spus că, atunci când avea câteva luni, bunica lui înmuia o cârpă în vin cu zahăr și îi dădea să sugă pentru a dormi și a o lăsa pe femeie să se ocupe de gospodărie. Însă consumul de care își aduce aminte este cel din tinerețe, de după ce a terminat studiile.

Nu știu cum a început dependența. În tinerețe consumam de curiozitate. Apoi, cu anturajul: Hai să bem pahar, hai să mai luăm unul… A doua zi, ceva nu era în regulă cu mine. Un coleg spunea că nu are nimic, pe mine mă durea capul de nu știu ce, dar mă ambiționam: Cum adică, eu nu pot? Intervenea orgoliul, dar într-un sens negativ. Ajunsesem să fiu primul la petreceri și să ling paharele. Dependența este un stil de viață, un reflex necondiționat. De aceea, dimineața, în loc să mă gândesc la ce mănânc și la ce fac, mă gândeam la ce beau și la ce fumez. Uneori m-am gândit că drumul în viață ar fi fost altul dacă nu aș fi consumat. Poate încă aș mai fi fost căsătorit, poate aș fi făcut ceva bun cu banii cheltuiți. Dar trebuie spus că eu nu sunt contra consumului echilibrat, poate și alcoolul are rostul lui. Dar care pățește ca mine, să nu se poată deloc controla, acela trebuie să se lase, fiindcă este singura soluție.

Acum, Marius socializează în alte moduri: joacă șah, pescuiește, face voluntariat, citește. Are peste 60 de ani, dar chipul nu trădează cele șase decenii. Circulă mult cu bicicleta – îl menține în formă – și spune că nu mai lasă timpul să se irosească. Îl umple pe tot să nu mai aibă loc „vizitatori nepoftiți”, așa cum i s-a întâmplat în urmă cu opt.

Citește despre oamenii care-i ajută pe alți oameni ce luptă cu dependența de alcool aici!