Profităm de soarele blajin de după-amiază și, plimbându-ne pe Promenade des Anglais, schimbăm impresii despre orașul natal – Roman. Doru nu are… un dor de casă atât de mare; din cauza unei probleme în familie (boala și, mai apoi, moartea mamei sale), a văzut Romanul suficient în această vară. Opiniile sale sunt clar exprimate: orașul arată mai bine, dar are oameni mai triști, mai nervoși, mai stresați.

Am ajuns la Nisa la doar câteva zile de la anunțul administrației locale că renunță la sportul de performanță. Doru dezaprobă puternic decizia și spune că astfel de hotărâri vor duce la o scădere a calității vieții.

Față de acum trei ani, orașul mi s-a părut anul acesta mai ordonat, mai curat. Dar sunt aceleași fețe grăbite și stresate. Prin centru era foarte multă lume… nici nu știu să spun: telefoane, lanțuri, mașini; cred că înțelegeți. Nu se vede un pic de cultură, un pic de civilizație. Am văzut că acum, mai nou, au distrus și sportul. Păcat! Eu țin minte vremea când erau trei echipe de fotbal în Roman: Danubiana, Laminorul și Metalul. Fără sport nu se poate nimic. Sportul creează, consolidează caractere. Dacă ai  300 de oameni care fac sport într-un oraș, cel puțin 100 vor fi mai organizați, vor înțelege mai bine valoarea muncii și a banului – fiindcă nu poți face sport fără să muncești – și, făcând sport de mic, ai mentalitatea de a munci, de a te depăși.

Doru Harja

Doru este genul de om care se implică pentru a schimba lucruri în jurul lui. După ’90 s-a implicat politic în filiala din Roman a ApR (Alianța pentru România), un partid condus de Teodor Meleșcanu.

Eram tânăr, aveam un pic peste 20 de ani. Hai să mă bag, am zis. Dăm jos comunismul, că ne-am săturat. În sfârșit… M-am dus la organizația de tineret. Am făcut acțiuni frumoase: am ajutat bătrâni, am organizat acțiuni culturale… ca în politică. Vin alegerile organizației de tineret, să alegem președintele. Din activitățile făcute până atunci, unul ieșea în față. Nouă ni se părea normal să fie el președinte, toți ne așteptam să iasă respectivul. Când citim noi și ni se prezintă statutul, aflăm că 60% din voturile pentru organizația de tineret sunt exprimate de seniori. Și au venit cei din filială, seniorii, și zic: acesta este candidatul nostru. Era fiul unuia dintre ei, dar noi nu îl văzusem la față timp de jumătate de an. Evident, din cauza prevederilor statutului, a ieșit cel propus de seniori. De atunci am zis că nu mă mai implic politic. Mă interesează ce se întâmplă, sunt informat, dar nu mi-a mai trebuit să activez.

Doru Harja

Nu îi pune (chiar) pe toți politicienii în aceeași oală; nu mai are încredere în partidele cu vechime, dar ar da o șansă partidului lui Dacian Cioloș, România Împreună. Însă vrea mai întâi să vadă fapte.

Trecem pe lângă celebrul hotelul Negresco, opera românului Henri Negresco; apoi ne întoarcem pentru a ne reîntâlni cu Diana și Daria, soția și fiica lui Doru.

Cei trei îmi arată orașul cu profesionalismul unor ghizi experți. Totodată compară situații din Franța și din România. Diana punctează una dintre cele mai mari carențe ale noastre: lipsa promovării și a publicității.

Am fost aici la o amărâtă de peșteră, o amărâtă, nici nu se compară cu Scărișoara sau cu Peștera Urșilor. Dar la orice obiectiv turistic de aici – pe lângă indicatoarele bine poziționate – ai o hartă cu celelalte obiective turistice de pe o rază de 100 de kilometri. În România nu ai nimic, la multe obiective ajungi din greșeală. Omul vine, dar spune-i unde să se ducă! Arată-i că în zece, că în cinci kilometri te poți abate din drum pentru a vizita ceva. Noi am vizitat biserica-cetate Biertan, care este inclusă în patrimoniul UNESCO, pur și simplu pentru că am văzut un indicator la o intersecție, la câteva sute de metri. Ca să ajungem la Peștera Muierilor ne-am învârtit de-am amețit; și noi eram români, știam unde vrem să ajungem. Un străin nu are nicio șansă să descopere locurile frumoase pe care le avem, fiindcă nu le promovăm.

Diana Harja

Suntem, fără voia noastră, martorii unui accident: un motociclist lovit de o mașină. Oamenii se adună,nu țipă la șofer, toți se uită cu prioritate la victimă; care, din fericire, se ridică singură de jos. Șoferul, care a oprit la doi metri, să nu lase mașina chiar în drum, se duce spre motociclist. Pare să își ceară scuze. Este așteptată Poliția și cineva dirijează traficul, făcând semn tuturora să încetinească. Diana îmi povestește o experiență personală, punând accentul pe competența Poliției din Franța.

Mergeam pe șoseaua rapidă (n.r. – un fel de șosea de centură, fără trotuare și treceri pentru pietoni). Nu eram eu la volan, ci o prietenă. La un moment dat, în fața noastră a sărit un copil. Spun că a sărit fiindcă nu avea ce căuta acolo și totul a fost atât de rapid, nu a reușit să-l evite. A venit Poliția, a venit echipajul medical… Polițiștii ne-au întrebat dacă suntem bine, dacă vrem să mergem la un psiholog. Pe prietena mea a întreat-o dacă e în stare să conducă mașina sau să se urce un polițist la volan. A fost o atitudine normală, umană.

Diana Harja

În timp ce împărtășim impresii ne apropiem de Colline du Chateau. I se mai spune Parcul Castelului și, la o înălțime de 92 de metri deasupra mării, oferă o panoramă impresionantă asupra orașului. Îi întreb dacă s-au gândit să revină în țară, deși pot bănui răspunsul.

 Ar trebui ca în țară să fie mai bine decât aici. Și nu este. Când mă duc în România,
după 2-3 zile vreau „acasă”, iar acasă e aici. Vreau aici pentru aici oamenii sunt zâmbitori, sunt amabili, au o relaxare pe care românii de acasă nu o au sau, dacă au avut-o, au pierdut-o. După ce mă întorc aici, abia aștept să ies în oraș și să mă plimb, pentru a mă reconecta la această stare de bine. A nu se înțelege că aici totul este perfect, fiindcă nu este. Birocrația este la ea acasă, iar competența funcționarilor publici lasă de dorit în cele mai multe dintre cazuri. Dar, una peste alta, pentru noi este mai bine.”

Diana Harja

Cum i-a alungat corupția din țară

Diana și Dorel terminaseră studii de specialitate și lucrau în cadrul Regionalei CFR Iași. Pentru câțiva ani au fost românii din clasa de mijloc, au făcut un credit ipotecar pentru o casă lângă Iași și viața lor părea să meargă pe un drum firesc. Dar o schimbare politică a dus la o schimbare majoră în viața lor.

Eu eram cel care îi controla și îi verifica pe „nași”. Mi s-a impus de către noul director angajat pe linie politică să dau afară niște oameni pentru că el avea de făcut angajări cu dedicație. Am refuzat să fac asta. Am rezistat cât am rezistat, dar la un moment dat nu am mai putut și am demisionat. M-am angajat la firma care operează și trenurile Roman – Buhăiești. Între timp venise criza, rata lunară la casă creștea fiindcă noi luaserăm creditul în franci elvețieni, apăruse Daria pe lume… Și, peste toate acestea, Diana a fost dată afară pe motiv de restructurare. De fapt, ea a avut de suferit din cauză că eu am demisionat, nu a fost nicio restructurare, a fost angajat altcineva în loc.

Doru Harja

În fața atâtor lovituri primite, Diana a acceptat oferta surorii ei de a pleca la Nisa. Dar nu s-a mulțumit doar să plece, ci a luptat pentru a i se face dreptate.

Am dat angajatorul în judecată. Nedreptatea era atât de mare și atât de evidentă încât toți colegii îmi spuneau să fac ceva și să nu mă las. Am câștigat procesul după trei ani. Mi-au plătit salariile și mi-au oferit locul de muncă pe care îl avusesem, dar noi deja eram aici și am refuzat. A fost o victorie amară, stresul și suferința prin care am trecut nu pot fi răscumpărate. Când am venit aici am avut parte și de cea mai grea perioadă a relației noastre: eu și Daria am venit la Nisa cu șase luni înainte de a ni se alătura soțul meu. A fost extrem de greu să fim despărțiți; Daria avea trei ani și, la un moment dat începuse să nu mai vrea să vorbească cu și despre tatăl ei, nu mai voia să îl vadă pe Skype…

Diana Harja

Acum fac pași pentru ca viața lor pe Riviera Franceză să fie mai bună. Amândoi și-au echivalat studiile și urmează cursuri de specializare în diferite profesii; Diana meșterește cu măestrie bijuterii din fimo (o pastă polimerică) – deocamdată e doar un hobby, doar deocamdată. Visează din nou la o casă încojurată de curte (casa lor din România a fost luată de bancă, fiindcă nu au mai putut acoperi ratele).

Se bucură de viață într-un apartament cochet și intim aflat la 20 de minute de mers cu autobuzul de centrul Nisei, într-un oraș aflat în zona metropolitană. Dariei i se repetă adesea că trebuie să fie mândră că e româncă. Și, peste ani, părinții s-ar întoarce cu drag în România dacă Daria ar decide că vrea aceasta. Mezina familiei are opt ani și vorbește „o română franțuzită”, după cum spune Diana. Uneori, îi e mai simplu să se exprime în română, alteori în franceză. Este un copil frumos și inteligent, parcă prea cuminte pentru anii ei. Îi este dor până la lacrimi de casa din România, dar stăpânește situația cu maturitate. Mi-a oferit din pâinea gătită de ea, o completare perfectă la ciorba mamei și la felul principal pregătit de tată. Cina a fost, de fapt, și confirmarea faptului că acum, lui D la puterea a treia – Daria, Diana, Doru (așa își spun ei) – îi este bine în sudul Hexagonului: se au unul pe celălalt, muncesc, experimentează și se distrează împreună; și că, din păcate, România a pierdut niște oameni care au avut curajul de a spune „nu” și de a învinge un sistem corupt.