Scurtă explicație a unui eșec major în ceea ce privește legea votului prin corespondență. Dacă este rea intenție sau pur și simplu prostie, să judece cititorii.

Este binecunoscut faptul că zona noastră, a Romanului, este de ani de zile  un serios exportator de forță de muncă în țările vestice. Dacă te uiți pe statistica oficială, doar aproximativ 600.000 de cetățeni români sunt plecați și stabiliți în afara granițelor. Dacă însă întrebi la orice poartă din satele din jurul Romanului, oricine îți poate spune că are pe cineva din familie care este de ani de zile plecat în Italia, Spania, Anglia sau mai nou Germania și țările nordice. Asta înseamnă un număr real cel puțin triplu, dacă nu cvadriplu. E greu de crezut, de altfel, că legiuitorii care au conceput legea votului prin corespondență nu au luat la cunoștință de starea de fapt a lucrurilor. Cu atât mai mult cu cât la ultimele două alegeri prezidențiale, grație noilor metode de comunicare on-line, s-a văzut în fiecare parte a spectrului politic (într-o anumită parte cu stupoare și teamă, de cealaltă parte cu încantare și speranță, în funcție de cum înclinau voturile) cât de mulți români sunt emigrați și dornici de a-și exercita votul.

Și atunci, de unde discrepanța asta între numărul persoanelor emigrate și numărul infim al celor care s-au înscris în registrul electoral pentru alegerile ce urmează?

Simplu: din faptul că nu toți cei care s-au stabilit peste hotare și oficializează schimbarea de domiciliu. Pe scurt, un cetățean român care decide să se mute în altă țară din UE nu schimbă și buletinul odată cu schimbarea adresei. Atâta vreme cât suntem cetățeni europeni și cartea de identitate (CI) emisă în România este valabilă pe tot teritoriul Uniunii Europene, mulți au considerat că e mai bine să își păstreze buletinul românesc. Și încă o scurtă lămurire: la schimbarea domiciliului într-o altă țară, cartea de identitate a cetățeanului român este anulată, el nemaiavând domiciliu în România, posesorul primind în schimb un pașaport cu noua adresă declarată. Și de aici, o serie întreagă de frumoase încurcături, mai ales când cetățeanul nostru are de descâlcit în țară probleme administrative, începând cu schimbul valutar (unde se ia în considerare CI și nu pașaportul), schimbarea permisului auto, legitimarea în fața poliției în trafic și până la cererea aia obligatorie de la orice ghișeu din Primărie sau de la Administrația Financiară, când ai nevoie să vinzi/cumperi o proprietate. Imaginați-vă (iar cei care au trecut deja prin asta, rememorati) următoarea scenă: „Subsemnatul Icsulescu, domiciliat în Roma, Via Paolo nr 4, vă rog să îmi aprobați următoarele”… Doamna de la ghișeu, căci invariabil e o doamnă, citește cererea și declară sec: „Nu e bine, trebuie să completați rubrica de aici cu serie și număr CI” „Păi, nu am CI, am pașaport” „Și eu ce să fac? Așa scrie aici, așa trebuie să completați!” „Păi nu înțelegeți, doamnă, că nu am CI? Uitați, am pașaportul cu domiciliul în străinătate.” „Nu e bine, mie îmi trebuie adresa de aici. Plus că…” „Plus că ce?”, întreabă Icsulescu, căruia statul i-a luat dreptul de a poseda CI, dar i-a dat în schimb obligația să completeze formulare cu seria și numărul ei. Și scena ar putea continua la nesfârșit.

Nu e așa mare filosofie că mulți români, deși trăiesc în altă țară, preferă să își păstreze buletinul românesc care, cu mici excepții, este recunoscut ca atare și la bancă și în raport cu funcționarii publici, cu singura condiție să fie valabil.

Așadar, românii stabiliți în străinătate, pentru a se putea înscrie în registrul electoral, au nevoie fie de pașportul CRDS, fie de cartea de identitate plus alte acte doveditoare, conform Ordinului de ministru 500/2016. Cum majoritatea nu posedă pașaport CRDS (cetateam român cu domiciliul în străinătate), nu le rămâne oamenilor decât să se înscrie simplu pe baza CI. Plus o adeverință privind domiciliul permanent. Plus un document care conține numărul de înregistrare socială. Sau o carte de identitate pentru cetățeni străini. Ori poate un document care atestă dreptul de ședere. Sau un atestat de ședere/ înscriere în registrul populației. În sfârșit, se poate și cu viză aplicată pe pașaport sau doar cu un certificat de înregistrare ca cetățean comunitar. Dar e suficient pentru SUA și formularul I-797 sau I-797 A. în fine, se înțelege ideea.

Cetățeanul plecat scârbit de atâta birocrație, trebuie ”doar” să mai completeze câteva hârtii și formulare și e gata. Dar, vai! calvarul nu se oprește aici. Ori de câte ori cineva vrea să își exercite dreptul la vot, el trebuie să reia întreaga procedură, deoarece înscrierea în Registru este valabilă numai pentru scrutinul pentru care a fost solicitată.

Și uite așa, pentru uriașa miză de 6(șase!) parlamentari care să reprezinte diaspora, adică pentru 0,10%din întregul parlament, o populație de aproximativ 4.000.000 de suflete este lovită ca mingea de  ping-pong pe masa de tenis a politicienilor.

Pentru cei care se întreabă unde este spiritul civic al celor care astăzi nu se înghesuie să se înscrie în registrul electoral, dar stau cu orele la cozi infernale pe la consulate și ambasade când sunt alegeri prezidentale, răspunsul e simplu: în inimă! Când au sentimentul că pot schimba ceva, emigranții noștri se mobilizează exemplar. Când votează șase oameni din totalul de 588 (0,10%! ), aceiași cetățeni au sentimentul că nu se merită / non vale la pena/ eș ist mir egal/ it doesn*t worth the trouble, etc.

Update:  AEP a comunicat miercuri, 21 septembrie, că pe baza importului de date de la Direcția Generală de Pașapoarte, 609.962 de cetățeni români au fost trecuți AUTOMAT în Registru. Rămân, așa cum am arătat mai sus, „ceilalți”.