înRoman.ro, în parteneriat cu Protopopiatul Roman, lansează o campanie de prezentare a bisericilor din municipiul Roman. Campania ”Bisericile noastre, moștenire de la strămoși” este lansată pe 1 septembrie, dată la care se sărbătorește începerea unui nou an bisericesc. În cadrul acestei campanii, înRoman.ro va pune în lumină istoricul fiecărei biserici din muncipiu, pentru că lăcașurile de cult în care mulți dintre noi au fost botezați, și-au unit destinele sau merg cu regularitate au avut, de-a lungul veacurilor, o contribuție majoră în viața comunității, fiind loc de vindecare sufletească, de tămăduire trupească, dar și de învățătură pentru generații ale străbunicilor noștri.

Catedrala Episcopală a orașului este de-o vârstă cu urbea mușatină și se confundă cu sediul Episcopiei Romanului. Nu există un act de întemeiere a episcopiei Romanului, iar lipsa documentelor istorice a lăsat loc părerilor şi ipotezelor. Dar este de la sine înțeles că dacă Romanul nu ar fi fost un centru important pentru locuitorii secolelor trecute nu ar fi existat aici o episcopie.

Pentru prima dată, eparhia al cărei scaun se află la Roman este pomenită într-o „carte” domnească din 30 septembrie 1445 de la domnul Ştefan al II-lea, fiul lui Alexandru cel Bun. Din „cartea” aceasta reiese că eparhia Romanului exista în anul 1445, dar fără a se face o referire la vechimea ei. Nici anul 1445 nu este anul întemeierii deoarece „cartea” domnitorului Ştefan nu are caracterul unui act de fondaţie.

Cel dintâi istoric român care a formulat o ipoteză în legătură cu întemeierea episcopiei Romanului este episcopul Melchisedec. Pornind de la „Acta patriarchatus Constantinopolitani”, în care sunt referiri la viaţa şi istoria bisericească a Moldovei de la sfârşitul secolului al XIV-lea, el susţinea că episcopia Romanului fusese întemeiată cu mult timp înainte de Alexandru cel Bun. Melchisedec Ștefănescu admitea că Alexandru cel Bun a organizat şi sprijinit, în condiţiile timpului, episcopiile Romanului şi Rădăuţului fixând reşedinţele întâistătătorilor şi, totodată, limitele geografice ale eparhiilor, apoi înzestrându-le cu moşii spre a le asigura mijloacele prin care aceste eparhii îşi puteau îndeplini rosturile. Mergând mai departe, el presupunea că episcopul Meletie, menţionat în corespondenţa patriarhului din Constantinopol alături de episcopul Iosif, ar fi fost arhiepiscopul eparhiei Romanului la sfârşitul secolului XIV.

După Melchisedec s-a formulat altă ipoteză referitoare la întemeierea episcopiei Romanului plecând de la tradiţia istorică şi de la unele fapte cu acoperire documentară şi anume că această episcopie a fost întemeiată de Alexandru cel Bun. Tradiţia este consemnată, pentru întâia oară, în Letopiseţul ţării Moldovei până la Aron Vodă (1359-1595), cunoscut sub numele de Letopiseţul lui Grigore Ureche: „Mai făcut-a (Alexandru) şi al doilea episcop, după mitropolit, la sfânta mănăstire, în oraş, în Roman, şi i-au dat eparhie o parte din ţinuturi pe sub munte în gios”. Majoritatea istoricilor, plecând de la această tradiţie şi de la anumite fapte întemeiate documentar, a ajuns la concluzia că episcopia Romanului a fost întemeiată de Alexandru cel Bun.

Un motiv deosebit pe care Alexandru l-a avut în vedere la întemeierea unei episcopii pentru regiunile de sud ale Moldovei şi pentru aşezarea scaunului de reşedinţă a întâistătătorului ei în oraşul Roman a fost, de bună seamă, legătura ce o avea cu biserica „Sfânta Vineri”, ctitoria tatălui său, Roman I şi a lui însuşi înmormântând în acest sfânt locaş pe „sfânta răposata maica (sa) cneaghina Anastasia”. Spre a cinsti memoria mamei sale, Alexandru a întemeiat episcopia Romanului ridicând, totodată, biserica din oraş, înălţată de tatăl său şi de el însuşi, la rangul de catedrală episcopală.

Actuala biserică Sfânta Paraschiva a fost precedată de o alta cu acelaşi hram, pomenită, sub numele de Sfânta Vineri, într-un document din vremea lui Alexandru cel Bun. Astfel, în anul 1408 voievodul făcea danii acestui lăcaş în care era îngropată mama sa, doamna Anastasia, fapt care a condus logic la concluzia că biserica fusese anterior construită, poate chiar de tatăl lui Alexandru, voievodul Roman I. Era desigur, o ctitorie domnească aceea care adăpostea osemintele unei soţii de voievod şi de asemenea, o construcţie din zid, ceea ce a determinat alegerea ei ca reşedinţă episcopală. Alexandru cel Bun, în 1415, solicită pictorilor Nichita şi Dobre să zugrăvească biserica din Târgul de Jos, cum era numit Romanul în actele de cancelarie ale epocii.

Prima biserică a Episcopiei Romanului îşi dovedeşte continuitatea de vieţuire şi în timpul lui Ştefan cel Mare a cărui cancelarie emitea în 1458, 1465 şi 1488, documente referitoare la biserica Sfânta Paraschiva.

Nu se cunosc circumstanţele în care voievodul Petru Rareş a considerat necesar să ridice o nouă construcţie pe locul ctitoriei lui Roman I, dar este uşor de imaginat că vechea clădire nu mai corespundea cerinţelor unei episcopii a cărei poziţie în ierarhia ecleziastică a ţării era imediat după mitropolie. Cam în aceeaşi perioadă şi din iniţiativa aceluiaşi domnitor, fuseseră înlocuite şi vechile construcţii de la Probota, Humor şi Moldoviţa. Construcția s-a făcut între 1547 – 1550. ”Biserica s-a ridicat în timpul unuia dintre cei mai străluciți episcopi, Macarie Cronicarul. Are hramul la Sfânta Cuvioasă Parascheva prin faptul că Petru Rareș a păstrat hramul primei biserici. Fapt care arată că Sfânta Cuvioasă Parascheva era cunoscută în spiritualitatea românească înainte cu aproape 200 de ani ca moaștele Cuvioasei să ajungă la Iași, în 1642. În cronicile vremii se spune că Petru Rareș, cât a fost în pribegie, după prima domnie, a mers la sultanul Soliman Magnificul și la Constantinopol a ținut să se închine la moaștele Sfintei. Petru Rareș este cel care aduce la Roman o parte din mâna Sfintei  Cuvioase Parascheva, la o dată și în condiții care nu se cunosc, dar episcopul Dsoftei confirmă existența acestei părți din moaștele Sfintei la Roman”, spune  preotul Andrei Ioniță, eclesiarhul Catedralei Episcopale. Credincioșii au posibilitatea să se închine la acea mică mare din moaștele Sfintei Parascheva în orice zi, fiindcă în catedrala episcopală, în partea dreaptă a bisericii se află o raclă cu mai multe părți din moaște ale diferitor sfinți. Toate aceste părticele au fost aduse la Roman ca urmare a demersurilor făcute de IPS Ioachim Băcăuanul, arhiepiscopul Romanului și Bacăului.

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, când biserica ajunsese probabil într-un stadiu avansat de degradare, episcopul Ioanichie (1747 – 1769) iniţiază o serie de lucrări de refacere în zona turlei, altarului şi naosului, pe care le va continua episcopul Leon Gheucă (1769 – 1786). Intervenţiile sunt atestate de însemnările descifrate cu ocazia restaurării din 1980 -1983. Nu se cunoaşte în ce măsură lucrările de refacere au afectat turla, altarul şt naosul bisericii, dar probabil că ele au compromis considerabil vechea pictură, căci, la scurt timp, aceste zone au fost acoperite integral cu un nou strat de pictură executată în frescă. ”Pictura murală din catedrala de la Roman este asociată cu picturile murale ale bisericilor din Bucovina. Pictorii care executau astfel de picturi erau aduși din afară, școala românească de pictură fiind, de fapt, una atonită. Pictura este de tip diapozitiv, prezintă cele 365 de zile ale anului, prin 365 de picturi cu vieți ale sfinților. Aici avem și cea mai frumoasă reprezentare a vieții Cuvioasei Parascheva din Balcani. În partea de intrare în biserică sunt 18 imagini cu viața cuvioasei, de la nașterea din Epivata și până la venirea moaștelor Sfintei la Tarnovo, în Bulgaria. Finalul registrului pictural este icoana Cuvioasei, așezată pe laviță împărătească. Este o reprezentare aparte, fiindcă doar Maica Domnului mai este pe scaun împărătesc, dar acest lucru arată evlavia domnitorului Petru Rareș și a episcopului Macarie față de Sfânta Parascheva. Academia Bulgară de la Sofia, cu colaborarea Ministerului Culturii din Bulgaria, a restaurat cetatea Tarnovo după imaginea de la Roman. Au considerat că este cea mai fidelă reprezentare a cetății și  au venit în anii 2004 la Roman pentru a vedea pictura”.

La începutul secolului al XIX-lea are loc o nouă intervenţie asupra arhitecturii, de data aceasta de tristă amintire, un adevărat act de „vandalism” cum, pe bună dreptate, îl califică episcopul Melchisedec. În ideea de a conferi amploare spaţiului interior, episcopul Gherasim înlătură pereţii dintre naos-pronaos si pronaos-pridvor, situaţie care mai poate fi întâlnită, în aceeaşi perioadă, la bisericile mănăstirilor Neamţ, Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, Slatina şi altele. Această acţiune a episcopului Gherasim umbreşte o activitate destul de bogată de înzestrare a episcopiei de pe urma căreia se păstrează iconostasul în stil baroc al bisericii Sfânta Paraschiva, pictat în 1805 de Eustaţie Altini, şi obiectele religioase de argintărie şi sculptură în lemn, păstrate în colecţia Epis¬copiei Romanului şi Huşilor. Cu această ocazie se repictează în ulei zona pereţilor de separaţie, străpunşi de arcade şi se fac unele intervenţii asupra picturii din turlă până la nivelul ultimului registru, şi în calotele pronaosului. Această pictură distonează calitativ faţă de întregul ansamblu.

Tot în secolul al XIX – lea se adaugă bisericii două construcţii anexe: veşmântăria făcută în 1856 și pridvoraşul de pe latura de nord, ce precede intrarea în biserică.

Prima iniţiativă de restaurare a bisericii Sfânta Paraschiva aparţine episcopului Lucian Triteanu căruia i se datorează punerea în valoare a picturii din secolul al XVI-lea, acoperită, ca şi frescele din secolul al XVIII-lea, de un strat de pictură fără valoare artistică, datând de pe la 1860. Aceasta a fost, de altfel, prima constatare a pictorului restaurator Paul Molda, delegat la l mai 1925 de Comisiunea Monumentelor Istorice, la solicitarea Episcopiei, să cerceteze starea de conservare şi posibilităţile de restaurare ale picturii. Memoriul-deviz şi contractul încheiat cu Episcopia Romanului la 13 septembrie 1926 prevedeau înlăturarea picturii în ulei de la mijlocul veacului al XlX-lea şi evidenţierea frescelor de la jumătatea secolului al XVI-lea, precum şi a celor „de pe la 1650”, apreciate „ca fiind de o înaltă ţinută artistică”. Memoriul releva deopotrivă valoarea artistică a tâmplei, ,,înnegrită de fum şi mâncată de cari”, propusă de asemenea, pentru lucrări de conservare, precum curăţirea de fum şi tratarea lemnăriei cu substanţe menite a-i da „consistenţa unui lemn sănătos”.

În perioada l septembrie 1926 – 30 august 1927, Paul Molda desfăşoară lucrările de restaurare ale picturii catedralei episcopale, inclusiv faza de documentare (fotografii, constatarea stării de conservare a picturii, în detaliu, stabilirea metodelor de restaurare). Rezultatul acţiunii întreprinse de Paul Molda este aspru criticat de I. D. Ştefănescu care califică spiritul şi metoda operaţiei drept „deplorabile”. Istoricul de artă precizează, de altfel, că frescele din pridvor, beneficiind de o stare mai bună de conservare, nu au mai fost „spălate”; în schimb, pictura pronaosului a fost afectată de substanţele chimice folosite care „au distrus desenul şi deseori au şters complet figurile”.

Catedrala arhiepiscopală din Roman a sărbătorit hramul vineri, 14 octombrie, iar credincioșii care au mers la biserică s-au putut închina la mîna Sfintei Chiriachi, adusă de la catedrala din Huși pentru prima dată în istorie și special pentru această ocazie.

*Surse de informare: epr.ro, ”Cultul Sfintei Cuvioase Parascheva în ortodoxie” – episcop Ioachim Giosanu, ”Episcopia Romanului” – pr. Scarlat Porcescu.