Duminică la prânz. Prind verde la semaforul de la Central și țâșnesc spre centru. Las în urmă o mașină a Poliției Locale, care circula la ralanti, cu maxim 40 km/h. Vreau să fac dreapta pe Veronica Micle, dar pe prima bandă, acolo unde trebuie să mă încadrez, nu am loc de o mașină scumpă a unui domn avocat care are un obicei de a folosi întreaga bandă drept locul lui de parcare. Încetinesc și semnalizez dreapta. Înainte de a intra pe Veronica Micle mai arunc un ochi către mașina Poliției Locale. Nicio schimbare de traiectorie, niciun semn de acțiune. Dusterul trece mai departe, spre Primărie, mașina avocatului rămâne parcată bine-merci pe prima bandă a bulevardului, toată lumea e mulțumită. În timp ce îmi continui drumul mă gîndesc cu amărăciune la „toleranța zero” promisă, în urmă cu o lună, de noul șef al Poliției Locale.

Marți seară, accident în centru, pe zebră: două la interval de câteva minute, pe aceeași trecere de pietoni. Primul eveniment nu ar fi fost anunțat la 112, iar un polițist rutier ar fi ajuns acolo pe baza unui telefon la ofițerul de serviciu. Martorii spun, însă, că o mașină a Poliției naționale, dar nu de la Rutieră, ci de la Ordine Publică, ar fi trecut pe acolo chiar imediat după accident. Polițistul de la volan și-ar fi văzut, însă, liniștit de drum, că nu e „rutierist”.

În urmă cu doi-trei ani, când zilele orașului blocau circulația pe centru, cineva vine șocat acasă și povestește cum doi polițiști s-au retras mișelește când au auzit apelul prezentatorilor de pe scenă, care cereau ajutor pentru a găsi părinții unui copil ce se pierduse în mulțime.

Mă gândesc la toate acestea, dar și la altele mai mici, însă la fel de importante, și mă întreb: când ne-a dispărut simțul datoriei? Când am rămas fără empatie pentru cei din jur? Ce se întâmplă cu unii oameni de se transformă astfel? Cum se poate ca, în aceeași instituție să fie oameni și… angajați? Și ce șansă mai avem noi, ca popor? Mai este un pic și împlinim 99 de ani de la marea unire. Este un secol de istorie, din care aproape jumătate l-am pierdut în bezna comunismului, iar alte trei decenii în hățișul tranziției către democrație. Și am ajuns să dezvoltăm o imunitate anormală la ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Nici măcar simțul critic nu mai funcționează cum trebuie.

Întrebam pe cineva: polițiștii locali care au trecut nepăsători pe lângă mașina domnului avocat au impresia că vreodată, dacă vor avea nevoie de asistență juridică, vor primi măcar un discount? Evident că nu. Dar ține de micimea lor ca oameni, de cât de sus se consideră ei în raport cu statutul social al acestei persoane, mi-a răspuns interlocutorul.

Celelalte două cazuri sunt de-a dreptul de neînțeles. Din păcate, dacă ne uităm ceva mai atent în jur, vom vedea mai multe exemple similare, de oameni care nu mai simt nevoia să-și facă datoria sau care trec nepăsători pe lângă adevărate drame. Ce anume ne transformă atât de mult? Să fie sistemul care nu răsplătește performanța? Să fie siguranța că locul de muncă nu poate fi ocupat de altcineva? Să fie exemplul de atâția ani dat de alții, pe funcții mai înalte? Oricare ar fi motivele, simțul datoriei și al empatiei par pierdute irecuperabil. Găsitorului îi oferim drept recompensă toate speranțele românilor.