Pe vremea când Veneția era o țară și Belgia nu exista ca stat, în Europa erau două popoare care se luptau din greu pentru supremație, orice fel de supremație: Spania și Franța. Spania, care era regat și regele era din marea Casa de Habsburg, deținea teritorii pe 5 continente. Iar fracezii crăpau de invidie. Cum pe vremea aia diplomația se reducea la a-ți mărita fata cu prințul din vecini, Casa de Habsburg a făcut de așa natură încât a „moștenit” Imperiul Roman. Cu Habsburgi la Nord și la Sud, Franța era practic înconjurată, moment în care a recurs la o altă metodă diplomatică specifică vremii: violența. Și au pornit la război și nimic nu poate fi mai inteligent decât să te lupți în același timp pe două fronturi aflate la sute de kilometri distanță. 24 de ani și sute de mii de victime mai târziu încă nu se decisese un învingător, moment în care Spania și Franța au căzut de acord să semneze un tratat care să încheie conflictul.

În zile noastre poți să treci din Spania în Franța sau invers fără să-ți dai seama, faptul că ai schimbat țara e marcat doar prin niște indicatoare micuțe și ușor de ratat. Ăsta e dezavantajul de a te afla în spațiul Schengen, ăla de seamănă cu liceul, adică nu intri în el decât după ce ai făcut școala primară iar România e încă la grădiniță dar vrea să se joace cu copii cărora deja le-a dat musteața. Dar să ne întoarcem în secolul 17 iar pe vremea aia granița dintre Spania și Franța era păzită strașnic, cam cum e granița dintre Corea de Nord și Corea de Sud. În cazul asiatic, dacă două delegații cu ochi oblici din cele două țări vor să se întâlnească o fac într-o clădire căreia îi trece fix prin mijloc granița, la o masă căreia granița îi trece fix prin mijloc. Metoda europeană a fost ceva mai naturală, delegația franceză și cea spaniolă alegând să semneze tratatul de încheiere a ostilităților pe mica Insulă a Fazanilor, Île des Pheasant sau Isla de los Faisanes, din mijlocul răului Bidassoa. Trebuie spus că și atunci și acum râul Bidassoa trasează natural o bună parte din granița dintre cele două țări. În dreptul insulei, pe partea franceză a râului e orașul Hendaye, pe partea spaniolă este orașul Irun. Cele două case regale deja hotărâseră să-și căsătorească între ele prinții și prințesele cu forța, așa că efortul diplomatic se consumase deja și semnarea tratatului era doar o banalitate. Numai că insula era taman în mijlocul graniței și mult prea mică ca să suporte două țări în același timp, dar cum planurile de nunță erau deja făcute și lăutarii antamați, cele două țări au hotărât că nu merită să se bată pe o palmă de pământ înconjurat de ape și să-i acorde statut de condomeniu, adică teritoriu administrat în comun. În lume mai sunt câteva exemple de acest fel, unul este râul Moselle care desparte Germania de Luxemburg.

Dar cum se face practic administrarea unui condomeniu!? Franța și Spania au ales o soluție inedită: de la 1 februarie până pe 31 iulie insula aparține Spaniei, de la 1 august până la 31 ianuarie insula aparține Franței. Adică o dată la șase luni teritoriul celor două țări crește sau scade cu 0,0068 km². Înainte trecerea insulei de la o țară la alta era marcată cu un ceremonial la care s-a renunțat între timp. Nu s-a renunțat însă ca fiecare țară să aibă grijă de insulă atât timp cât îi aparține, fiind curțată în permanență iar tinerii teribiliști, care încearcă să campeze acolo, alungați. Germania și Luxemburg au ales să nu-și schimbe granița periodic, ele administrează în comun podurile și insulele de pe râul Moselle.

Orașul Roman și satul Cotu-Vameș sunt despărțite de un râu ce poartă numele unei cățele de viță nobilă. Între țăranii din Cotu-Vameș și orășenii din Roman nu au fost niciodată animozități de natură să stârnească războaie. Se mai băteau ei prin discoteci pe vremea lui Ceaușescu, motivul fiind vreo domnișoară de oraș sau țărăncuță cu ochi frumoși, dar cam atât. Cele două comunități s-au înțeles atât de bine încât comuniștii au hotărât să le facă o punte, în beneficiul celor două primării, numite pompos Unități Administrativ Teritoriale (UAT), și anume primăria Roman și Primăria Horia.

În zilele noastre mai tot coteanul merge la oraș unde ori își cheltuie mare parte din venit ori muncește, în ambele situații Primăria Roman își ia partea Cezarului. Pe de altă parte, cu banii munciți în oraș cotenii își plătesc dările la Primăria Horia, deci pare că ambele primării au de câștigat de pe urma locuitorilor din Cotu-Vameș.

Așa că vă întreb: nu merită cotenii o punte civilizată? Și atunci de ce nu reușesc cele două uateuri să administreze o amărâtă de punte în beneficiul tuturor!?