Cotidian online independent

Cucuteni – Vetrele pustiite ale zeilor

Calea mai rătăcește tomnatic dinspre pierzania zilei de azi spre obârșia dintotdeauna. Colinele abrupte ne ghidează mersul, pe drumul pietruit din nordul Ținutului istoric al Romanului, ca niște jaloane de prețuit viața simplă. Dacă închizi ochii, aproape că recunoști suflarea războinicilor răcorindu-ți ceafa. Dacă întinzi mâna, mai că simți arsura degetelor în jarul din vetrele nestinse. Vântul râde în scurte fuioare de praf, semn că triburile își strigă nemurirea printre frunzele amorțite ale plopilor uriași. Mi-a luat o jumătate de veac ca să mângâi pletele tracilor, osteniți de prigoana zeilor furioși.

Vorbele par sleite de emoția drumului la origini. De câteva luni încoace, simt că e musai, măcar o dată-n viață, să te apleci înaintea mormântului regelui trac, înainte ca fruntea să-ți fie încoronată de țărână. Cum să nu știi urca pe picioarele tale movilele Cucutenilor, când luna și soarele ți-au dat nopți și zile pline, când izvoarele încă răcoresc suflete și după 6000 de ani, când roadele pământului nu te-au uitat flămând vreodată? Umil, ridici capul din pământ și te închini Dumnezeului tău ca unei statuete antropomorfe pe care ai adulat-o toată viața.

În locul focurilor sacre, pe dealuri ne întâmpină, ici-colo, pogoane proaspăt arate. Privirea caută înfierbântată un loc numai de ea știut. Legenda. Vatra. Locul unde a început totul, cum îmi place să-l dezmierd. Dintr-un copac, o tăbliță rătăcită ne confirmă că suntem pe drumul cel bun și, după alți câțiva metri, în mijlocul câmpului ni se arată arhitectura socialist-futuristă care învelește mormântul căpeteniei geto-tracice. Scheletul metalic pare, în soarele amiezii, o hlamidă cusută cu sute de cristale strălucitoare. Sunt ochiurile magice care lasă lumina să pătrundă în trupul mumificat al timpului.

Mi-am imaginat întotdeauna ineditul templu drept o poartă sfântă spre inima locului din care ne-am luat viață. Asemeni unei necropole chineze, unde împăratul continuă să fie străjuit chiar și-n eternitate de mii de soldați de teracotă. Îmi fac curaj să pășesc în lumea interzisă și privirea mi se oprește pe uriașa colină funerară, acum parcă dezgolită de o mână uriașă care s-a jucat cu pietrele. Sunt, unele peste altele, rânduri întregi de roci calcaroase care mă strigă în gând, într-un firav ecou al mărețelor vremuri. Cât vezi cu mintea, nedetectate straturi de victorii însângerate și resturi de oase carbonizate, în ritualuri solemne, pe care lumea modernă nu mai are răbdarea să le decodeze. Încercăm să descifrăm uimiți șlefuitele pietre aruncate, ca niște chei de visuri neîntâmplate, în încleștările eroice ale răsăritului civilizației.

Din cauza fragilității mormântului deschis, suntem invitați să urcăm o scară în spirală pentru a putea urmări de pe pasarele imaginea de ansamblu a lecției de istorie antică. Pare o mizanscenă vag suprarealistă, în care spectatorii urmăresc încordați de la balcoane șiragul declamațiilor teatrale ale custodelui, fost paznic, acum actor principal în mijlocul necropolei tumulare. Încercăm să tragem cu ochiul pe furiș către panourile și vitrinele de expunere, dar vocea gravă cu tonalitate in crecendo a lui Vasile Agavriloaie ne stăvilește grăbitele intenții. Vasile Agavriloaie reușește să nu se abată nici o propoziție de la textul de prezentare. Pentru Vasile Agavriloaie, în fiecare an, din martie până-n octombrie, mormântul regelui trac din Cucuteni este cel mai frumos loc de muncă din lume. Iar noi simțim asta în patosul graiului său dulce, moldovenesc.

De 28 de ani, statul român nu este interesat de necropola regală de la Cucuteni, de continuarea cercetărilor în zonă, sau de modernizarea sitului arheologic și de transformarea lui într-un complex muzeal din mileniul trei, nici de conversia unicelor simboluri artistice în imagine de țară. Totul este împietrit ca în 1984, atunci când muzeul a fost inaugurat cu prilejul împlinirii unui secol de la primele descoperiri. În 1988 au avut loc ultimele săpături exterioare, iar proiectul Parcului Arheologic Cucuteni, inițiat în 2001 de Universitatea ”Al. I. Cuza” din Iași, a rămas doar un vis frumos, deoarece din 2004 nu s-au mai organizat tabere de arheologie experimentală. Pentru statul român, istoria care n-are patină, nu există. Astfel ajunge să fie lăsată să ruginească nedescoperită, într-o notă de subsol din compendiul nerecunoștinței naționale.

În interiorul mausoleului, lumina soarelui-răsare continuă să șteargă copiile xerox ale unor fotografii reprezentând tezaurul culturii cucuteniene. Unele imagini nu se mai disting defel de albul îngălbenit al hârtiei. În timpul ăsta, celebrele vase de ceramică și tezaure din aur minunează vizitatorii muzeelor de istorie din țară, într-o complice tăcere mormântală. Prin târgurile de meșteșugari, artiștii populari revarsă pe tarabe replici ale celor mai cunoscute piese de ceramică eneolitică, iar mușteriii cumpără de bine în casă și spor în viață, hipnotizați cumva de spiralele brun-roșiatice. În contrast cu cioburile lumii strălucitoare, mă uit de jur împrejur, la cei care ne-am încumetat, într-o duminică de septembrie a anului 2017, să vizităm Situl Arheologic din Cucuteni. Parcă suntem niște stafii care s-au hotărât să vegheze vetrele pustiite ale zeilor.

Lasă un răspuns

Adresa dvs. de e-mail nu va fi publică.