Cu părintele Patriciu m-am întâlnit ”acasă” la el, în Schaerbeek, cu câteva zile înainte să plec și la doar o zi de la sosirea lui din Creta, de la întrunirea Sfântului Sinod. Să vorbesc cu un om care are grijă de sufletele românilor din Bruxelles a fost o prioritate pentru mine, iar despre părintele Patriciu Vlaicu mulți români din capitala UE mi-au spus numai vorbe frumoase. Unul din motive este și acela că părintele s-a implicat în ajutoararea răniților de la Colectiv; spune cu modestie: ”Era firesc. N-am făcut nimic deosebit. Țin și acum legătura cu ei. Mai sunt doi care au avut intervenții în ultima vreme, trei care sunt în legătură mai strânsă cu spitalul și alții care sunt în tratament ambulatoriu. Ei au scăpat de intervenții chirurgicale și merg la spital pentru monitorizare și tratamente.”
Ca să ajung în Schaerbeek am mers cu metroul și, apoi, cu tramvaiul. Cu cât mă depărtam de centrul orașului, cu atât Bruxelles își pierdea din strălucire. Iar vremea rece și ploioasă a contribuit din plin la imaginea pe care mi-am format-o. În bucățica de Scarbeek pe care am văzut-o eu nu erau clădiri istorice și nici bulevarde largi. Dar mijloacele de transport în comun vin tot la timp și tot la câteva minute, semn de civilizație și respect pentru cetățeni.
Părintele Patriciu slujește la Bruxelles de un deceniu.Tot de atunci a cumpărat Patriarhia biserica din Schaerbeek și a format, astfel, a patra parohie ortodoxă română din Bruxelles. ”Este vorba de o biserică franciscană, care nu a mai fost folosită din 1993. Patriarhia Română a cumpărat-o în 2006 și, de-atunci a început organizarea unei comunități aici și restaurarea bisericii. În prima fază s-a restaurat tot acoperișul și acum suntem în faza a doua, de reamenajare a interiorului. Vom avea un spațiu destinat cultului și un alt spațiu destinat activităților catehetice, activități cu copiii, cu tinerii, cu adulții… Hramul bisericii este Sfântul Nicolae pentru că actul de cumpărare s-a semnat în ziua Sfântului Nicolae a anului 2005. Cred că Sfântul Nicolae ne-a ales pe noi, nu noi pe el”. Acum, duminica vin în jur de 500 de oameni la biserică; și în jur de 150 de copii. La biserica ”Sf. Nicolae” slujește și părintele Sorin Șelaru – consilier partiarhal și cel ce se ocupă și de reprezentanța Bisericii Europene.
Rolul preotului în diaspora este mult mai complex decât al unui preot din țară. Din cauză că și oamenii au mai des frământări sufletești, iar multe țin de identitate, apartanență, familie și patriotism. Iar preotul Patriciu Vlaicu îi înțelege pentru că el însuși este un expat, plecat din țară din 1997 și păstorind la Paris, Nisa și Bruxelles. ”Un preot în diaspora e mai mult decât un slujitor. E un om spre care vin toate problemele din comunitate și fiecare dintre preoții care suntem în Bruxelles suntem și persoane de încredere, interlocutori pentru toate problemele cu care se confruntă comunitatea. Oamenii au nevoie de mult mai mult decât slujbe și o încadrare ceremonială. Sunt mai complexe problemele când ești expat. Pentru că, trăind departe de țară, ajungi să te înstrăinezi și de țară și nu reușești să te apropii foarte mult de locul în care te așezi. Românii, aici, sunt străini în dublu sens: când se întorc în țară le e greu să se regăsească, pentru că tot ceea ce trăiesc aici îi fac să vadă lururile puțin altfel, și aici vor continua să fie tot străini. Așa că e de două ori mai greu, nu prea mai ai locul tău. Iar copiii care sunt școlarizați în Belgia, chiar dacă vorbesc limba română, nu sunt pe deplin români, dar nu sunt nici belgieni pe deplin. Din păcate, ajung să fie cetățeni ai Europei, între două țări. Și chiar la nivelul caracterului sau a identității, a personalității se observă diferențe.
Una dintre marile probleme ale tinerilor sunt rădăcinile. Ca să poți să fii un stejar falnic trebuie să ai rădăcinile bine înfipte și e important să-și găseacă rădăcinile și să le prețuiască. Dar, din păcate e foarte greu să-ți păstrezi identitatea când tu participi la o altă cultură în cea mai mare parte a timpului pe care-l petreci; copiii sunt la școală zece ore pe zi. Acasă sunt cu părinții care, săracii de ei lucrează uneori ca sclavii pentru a putea face față nevoilor și, dacă sunt frați mai mulți, se joacă în franceză sau flamandă, pentru că e limba lor de comunicare – între copii. Aici, noi avem o școală parohială în care îi sprijim pe copii să înțeleagă ce înseamnă România, ce înseamnă locurile de une vin părinții, să îi ajutăm să-și păstreze limba română și în scris și în vorbit, să înțeleagă și contextul în care se găsesc aici. Dar nu cred că acest lucru compensează toate aspectele unei dezvoltări în legătură cu țara părinților. E important să-și găsească rădăcinile”.
Poveștile de viață ale miilor de români care calcă pragul bisericii Sf. Nicolae sunt diverse; iar unele dintre ele sunt despre deznădejde și speranță. ”Nu toți românii au venit de bucurie aici. Sunt oameni care au plecat de la o muncă intelectuală în țară și care, aici, au venit la munca de jos; și nu o fac cu drag, dar o fac de nevoie. Dar aici își găsesc un nivel de trai decent, simt că munca pe care o fac le asigură ceea ce au nevoie pentru a trăi și aleg calea aceasta. În general, românul vine cu gândul că se va întoarce. Pe măsură, însă, ce cresc copiii, își dă seama că este imposibil să se mai întoarcă. Iar părinții încep să conștientizeze problemele sistemului de educație belgien. Fiind vorba de un mediu de emigranți, copiii nu primesc întotdeauna educația pe care și-ar fi dorit-o pentru copiii lor. Își dau seama că riscul e mare ca pruncii să se depărteze de tot de principiile de viață, de valorile pe care le-au cultivat ani de zile”.
Școlile publice din Bruxelles sunt suprasolicitate din cauza migranților – e vorba de copii ce au ajuns în Europa fugind de război, copii ce sunt abia la începutul unui drum de integrare. Un părinte care dorește să ofere copilului o educație aparte apelează, dacă are are bani, la școlile private – cum ar fi școala americană sau cea franceză – dar taxele sunt foarte mari, de 10.000 – 15.000 de euro pe an.
Patriciu Vlaicu este, de asemenea, cadru didactic la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității Babeș Bolyai, astfel că discuția despre educația și școala românească este cât se poate de potrivită. ”Școala românească are o problemă legată de realismul procesului educativ. Copiii sunt puși într-un sistem în care se pune foarte mare accent pe acumulare mecanică care, până la urmă, nu e valorizată. Aici, de la clasa întâi sunt puși să facă prezentări, un copil înclasa întâi, a doua, a treia, e capabil să prezinte o problemă, să o comunice, să înțeleagă mecanismele. În România se pune mare accent pe acumulare și aici ar fi o problemă. Nivelul teoretic de pregătire din Belgia se pare că este mai scăzut decât cel din România – ca și cantitate de informație. Părinții care-și au copiii aici au nostalgia școlii pe care au făcut-o ei. Problematic în România mi se pare acea formare rigidă și problematică a copilului, lipsa unor criterii foarte transparente de evaluare. Aici, copiii învață să se autoevalueze. Un proiect educativ pe termen lung, pe etape, ar ajuta România. Cu acei oameni care prezintă potențial ar trebui făcut un proiect de schimbare. Societatea trebuie să găsească resorturi. Eu mă bucur să văd oameni serioși peste tot, oameni care-și pun probleme de conștiință. De când sunt în Bruxelles văd oameni cu conștiință de la cele mai simple funcții și până la funcții de mare responsabilitate. Oameni serioși, chiar credincioși. Dar oamenii aceștia nu sunt în legătură unii cu alții și se descurajează pentru că, fiecare în colțul lui, nu e încurajat să meargă mai departe. Acești oameni trebuie încurajați să fie ferment pentru societate. Dacă îți stabilești ca obiectiv să sprijini 1.000 de oameni într-o regiune să fie corecți, să fie adevărați, va fi o undă ce se va propaga în toată regiunea și va influența toți locuitorii.”
Iar formarea pedagogică se vede și în biserică. Într-o sală din biserică, dar separată de zona în care se slujește, stau copiii care vin la slujbă. Un adult are grijă de ei, iar în sala cu pricina sunt jucării, cărți, dar și un televizor unde cei mai tineri dintre credincioși pot urmări liturghia. Tot aici se țin cursurile sâmbăta, pentru tinerii români.
Față de bisericile din țară, la Bruxelles biserica este loc de comunicare și a altor probleme. Pe un panou se află anunțuri diverse, dar cele mai multe sunt ale oamenilor care își caută de muncă. Din păcate, descrierea din anunț explică și de ce persoana în cauză nu este activă: ”vârstă medie, nu cunosc franceza, nu am calificare…”. Sunt mai multe anunțuri care se încadrează în acești parametri, iar persoanele caută muncă necalificată: în construcții – dacă e vorba de bărbați – sau pentru îngrijirea casei ori a copiilor – dacă e vorba de femei. Unii pun anunț că își caută de muncă și atât. Atât de mare e dorința de a lucra, încât nu emit nicio pretenție. ”Oamenii cred că este ușor, dar nu e. Aici, un migrant este preferat unui rezident doar pentru că muncește mai mult. Unii au prieteni și își fac iluzii că vor fi ajutați. Alții vin de disperare și abia când ajung aici constată că lucrurile nu sunt atât de simple pe cât par de acasă”. Un alt anunț este de la o persoană care are o cameră în plus; închirierea acesteia costă 250 de euro.
Iar, la final, mi se explică și cât de jos putem ajunge noi, oamenii, cu semenii aflați în nevoie. ”Unii sunt manipulați. Sunt firme mici de transport care-i aduc aici doar pentru a li se plăti cursa. Reprezentanții acestor firme le spun oamenilor că își vor găsi, cu siguranță, ceva de lucru. Îi aduc aici, îi lasă în stradă, iar noi trebuie să îi ajutăm să se întoarcă acasă. În fiecare an trimitem în țară cel puțin 150 de persoane. Și mă refer doar la parohia noastră. În total sunt 20 de locuri în care se slujește în Belgia.”
Multumesc pentru acest articol. Multe adevaruri sunt mentionate in acest articol inclusiv cele cu privire la scoli. Comunitatea romana este situata mai ales in nordul Bruxelles.
Unitatea intre Romani este foarte importanta.
Cu privire la scoli, pentru cei care vor sa schimbe situatia, puteti sa semnati, inclusiv anonim, petitia pentru noi scoli la nord de Bruxelles.
Gouvernement de la Région de Bruxelles-Capitale: NOUS AVONS BESOIN DES ÉCOLES SUR LE PLATEAU DU HEYSEL !WIJ HEBBEN SCHOLEN NODIG!
https://www.change.org/p/gouvernement-de-la-r%C3%A9gion-de-bruxelles-capitale-nous-avons-besoin-des-%C3%A9coles-sur-le-plateau-du-heysel-wij-hebben-scholen-nodig
Au fait le projet NEO inclut 500 à 575 logements dans une première phase, extensible à 750 dans une deuxième phase (on s’étonne qu’il y en ait si peu alors qu’on en manque cruellement) – un maximum de 20.000 m2 de bureaux (on s’étonne qu’il y en ait tant alors qu’on parvient difficilement à louer ceux qui existent) – MAIS PAS DES ÉCOLES!