Dacă ar mai trăi, celebrul scriitor Franz Kafka ar fi inspirat de România, țara ale cărei instituții funcționează  după toate operele sale, adeseori caracterizate printr-o viziune tragicomică asupra realități. Povestea de mai departe e reală 100% și e o dovadă a faptului că, cel mai adesea, lipsa profesionalismului e ridicată la rang de artă în zilele acestea.

Trec des peste podul dintre Horia și Roman. Cunosc fiecare groapă și fiecare denivelare, deci la volan croșetez cu nonșalanță toate obstacolele în căutarea celei mai puțin zdruncinătoare traiectorii. De obicei îmi iese, rar mă mai surprinde câte o groapă nouă; dar o groapă în asfalt e precum pensia unei pensionare de la țară: întâi se zvonește că oficiul poștal a primit bani, după care afli că Aglaia din capu’ ălalt de sat a primit banii și în vreo două- trei zile ajunge poștărița și la tine. Așa e și cu gropile: mai întâi crapă un pic asfaltul, după care crăpătura se lățește și apoi mai durează un pic până se formează groapa. Spre deosebire de pensii, care vin doar o dată pe lună, gropile se simt libere să apară oricând, dar mai cu seamă în perioada dinainte de a înflori copacii.

Pericol pe drum public

Într-o după-amiază tocmai îmi alesesem din instinct trasa ideală și eram chiar mulțumit de mine când ceva lucitor îmi atrase atenția. Scurt, iau hotărârea să încadrez obiectul lucitor între roți. Realizez instant și despre ce e vorba: una din benzile metalice ale rostului de dilatare a podului a cedat, agreasată probabil de trecerea timpului și a mașinilor, și acum o bucată de 15 centrimetri răsărea semeață din asfalt. Pesimistul din mine face scenarii care includ pene de cauciuc, mașini zgâriate ba chiar și băi de ulei sparte. Sunt jurnalist și probabil că alții în locul meu ar fi așteptat evenimentul pentru o avalanșă de trafic pe site, dar spiritul civic e mai rău ca sciatica. La prima oprire și după o scurtă căutare constat că site-ul CNAIR e în mentenanță (al naibii cum cad site-urile instituțiilor în ultima perioadă) dar găsesc trei numere de tipul 0800. Sun la primul și, conform noilor principii de comunicare, vorbesc mai întâi cu robotul care-mi spune cu o voce feminină, plăcută, dar hotărâtă că în curând cineva va prelua apelul și voi fi pus la curent cu starea infrastructurii rutiere. Nu de curent aveam eu nevoie, aveam nevoie să-mi spun păsul dar am așteptat până sistemul m-a deconectat pe motiv de lipsă interlocutor. Povestea se repetă și cu al doilea număr dar cifra trei e cu noroc și un domn amabil îmi preia profesional sesizarea, îmi cere să-i dictez rar ca să-și noteze locația exactă; iar eu sunt darnic în detalii și aproape mă face să mă simt ca într-o țară civilizată spunându-mi că o echipă din zonă va interveni urgent.

V-am spus că trec des pe acolo. Am mai trecut o dată seara, dar bucata metalică era la fel de semeață. Însă a doua zi dimineață părea că nu o duce la fel de bine: cam cinci centimetri din ea dispăruseră semn că un nefericit proprietar de mașină aflase de existența ei. Iluzia că aș trăi într-o țară ca afară s-a risipit brusc, pun mâna pe telefon și sun direct la al treilea număr. Mi se răspunde aproape instant, și aproape că sunt luat prin surprindere. Mai mare surpriza e când de la celălat capăt al undei GSM sunt înștiințat că problema reclamată de mine a fost rezolvată prompt. Aproape că aș retrăi iluzia țării civilate dacă în momentul ăla n-aș fi fost cu telefonul la ureche și ochii la problemă. La insitența mea omul îmi repetă colocvial că bucata metalică a fost îndepărtată și acum nu mai e nici un pericol pe podul… de la Focșani.

„Copii, astăzi învățăm geografie”

Pauză. Trag aer în piept și încerc să predau o lecție de geografie în care specific clar că între problema reclamată și cea rezolvată sunt circa 150 de kilometri. Dând vina pe colegul din tura în care reclamasem eu și punând în evidență faptul că CNAIR e o structură mare – „noi suntem mai mulți aici domnule” – noul interlocutor notează din nou datele problemei și localizarea ei. Binențeles că a rămas ca o echipă să se deplaseze de urgență la locul cu belea.

Știm de la Einstein că timpul e relativ, prin urmare cuvântul urgent poate însemna pentru unii ceva, iar pentru CNADNR altceva. În niciun caz nu a însemnat că până după-amiază s-ar fi deplasat vreo echipă în zonă. Și-atunci îmi vine ideea de a suna la cineva care are mai multă convingere în voce, iar cel mai aproape din punct de vedere geografic de mine mi s-a părut a fi Poliția Roman. Sun la dispecerat, îi explic agentului de serviciu ce și cum – la faza cu Focșaniul a păstrat un moment în care ori s-a recules ori și-a făcut cruce – și promite că sună el pentru a face presiuni spre rezolvarea problemei. Mai auzisem placa asta de două ori, speranțele-mi erau năruite dar am încheiat convorbirea promițându-mi în gând să mă fac al dracului de insistent. N-a fost nevoie. După cinci minute sunt sunat și informat de agentul de serviciu cum că a sunat și a pus presiune pe situație. Să fiu sunat înapoi nu mă așteptam, sincer. Jos pălăria domnule agent!

Happy end

Se vede treaba că eu, pe persoană fizică, nu am reușit să fiu pe atât de convingător pe cât au fost tresele agentului: dimineață, când am trecut din nou pe pod, bucata metalică își încetase mișeleasca și perseverenta existență, lăsându-mă pe mine cu iluzia unei țări parțial ca la noi, în care reclami o problemă la podul din Roman și se repară podul din Focșani, și parțial ca afară, în care un lucrător al statului face ce trebuie. Rămâne doar ca noi să fim mai pătrunși de spirit civic și să nu ne fie frică să insistăm.