Dacă s-ar scrie o carte despre Andreea și Vali, probabil că aceasta s-ar numi „Campionul și luptătoarea”. El, absolvent al Liceului cu Program Sportiv și fost campion la baseball, membru în echipa națională; ea, o luptătoare pe toate planurile, pentur că părinții au investit în educația ei și au trimis-o la liceu la oraș.

Andreea și Vali locuiesc de aproximativ șapte ani în Oxford. Mulțumirea cu care vorbesc despre viețile lor arată că munca și sacrificiile nu au fost în van. Niciunul nu a vrut să plece din țară dar, după ce au terminat facultatea, au dat piept cu piața de muncă românească din timpul crizei. Șansele de a se angaja și de a avea un nivel de trai decent erau aproape nule, astfel că au profitat de cunoștințele lor acumulate în timpul experiențelor de genul „Work and travel” și au spus că trebuie să încerce o viață dincolo de România, măcar pentru câțiva ani.

Nu ne angaja nimeni, nu știam ce să facem după ani de învățat. Eu aveam o prietenă aici, în Oxford, ea mi-a spus să vin și am venit. A venit și Vali cu mine. Aici e simplu să îți găsești de muncă, am început de jos, apoi am schimbat locurile de muncă sau am fost promovați. Viața noastră a început să capete contur relativ repede. Oricum, mult mai repede decât în România.

Andreea Baciu

Acum, în același oraș celebru datorită Universității și filmelor cu Harry Potter, au venit și fratele lui Vali împreună cu prietena lui, dar și alte cunoștințe sau rude din partea celor doi. După o perioadă de acomodare, fiecare a ales dacă vrea sau nu să rămână.

Orașul este extraordinar. Dimineața, când merg cu autobuzul la muncă și încă nu m-am trezit bine, e suficient să mă uit pe geam și să îmi dau seama ce norocoasă sunt că locuiesc aici. Nu s-au adaptat toți cei care au venit aici, dar eu încă nu am descoperit orașul complet, încă nu pot spune că le știu pe toate. Mai avem de învățat și asta este bine.

Andreea Baciu

„Învățatul” a fost, de altfel, cheia pentru Andreea și pentru Vali. Ea a avut marea șansă de a fi îndemnată să învețe de către părinții ei, care au plătit internatul pentru ca tânăra liceeană să nu facă naveta zilnic între Roman și Bălușești. Apoi au susținut-o la facultate, acolo unde Andreea a intrat la buget. Acest mod de a stabili prioritățile în familia Dumea au făcut-o pe Andreea să conștientizeze de foarte devreme cât de importante sunt învățatul și munca.

Vali nu a fost atât de norocos la început, dar apoi și-a făcut norocul cu mâna lui.

Eu sunt din colonie, am terminat la Liceul cu Program Sportiv. Am făcut baseball și am fost campion, membru în echipa națională, cu participări la multe compatiții internaționale. Când am terminat liceul, însă, din cauza problemelor financiare, nu am putut merge la facultate deși meritam poate mai mult decât alții. Am fost extrem de supărat și frustrat atunci. Am plecat în Italia să muncesc. Am mers, am strâns bani, am revenit în țară și m-am înscris la aceeași facultate la care era Andreea.

Valentin Baciu

Vali, la fel ca Andreea, a fost în SUA cu programul „Work ad travel”. De aceea, a veni în Marea Britanie a fost o decizie relativ simplă pentru că deja știau limba.

Nu am plecat din țară pentru că așa am vrut. Am fost împins afară din țară de un stat incapabil să ofere o minimă siguranță cetățenilor săi. Modul în care ești tratat atunci când apelezi la instituțiile statului, faptul că accesezi extrem de greu un serviciu… tot felul de situații de acest gen se adună și la un moment dat nu mai poți.

Valentin Baciu

Un grup unit de români în Oxford

Părerea lui Vali este împărtășită și de fratelui lui, Ionuț, de prietena acestuia din urmă, Georgiana, și de prietenul Andrei. În jurul unor bucate autentice românești și a unei sticle de must aduse de Vali de la Roman, toți se gândesc cu amărăciune la cei dragi lăsați acasă și cu revoltă la modul în care se petrec lucrurile în țară, la prioritățile pe care le au cei de la conducere și care nu corespund deloc cu nevoile cetățenilor. Andreea și Vali nu au putut ajunge la protestul din 10 august, deși și-ar fi dorit. Dar Andrei a fost și spune că și-a luat gaze de la jandarmi cât pentru zece proteste.

Am fost din cauza senzației de umilință pe care am resimțit-o în țara mea, din cauză că, deși am vrut, nu am putut rămâne acasă să-mi construiesc viitorul. Eu când am plecat din țară, am plecat din cauza modului în care m-a tratat statul român. După ce am terminat facultatea, am vrut să mă angajez și am mers la Agenția Locală pentru Ocuparea Forței de Muncă (ALOFM) Bârlad. Nu am găsit un loc de muncă. Am mai așteptat, am mai căutat, apoi am spus că ar trebui să-mi depun măcar dosarul de șomaj până se ivește ceva. Am mers la ALOFM cu dosarul și cu adeverința, fiindcă diploma nu o iei imediat ce termini. Mi s-a spus că adeverința nu e semnată de decan. M-am dus la Iași, m-am certat cu secretara – eram singura prsoană care îi ceream așa ceva -, dar am obținut semnătura decanului. M-am întors la Bârlad. De data aceasta nu aveam scris pe adeverință promoția din care fac parte. M-am întors la Iași, iar m-am certat cu secretara, mi-a scris pe adeverință promoția, m-am întors la Bârlad. A treia oară când am mers la ALOFM a venit și tata cu mine, a zis că nu se poate așa ceva. Funcționara de acolo mi-a zis că nu e bine nici de data asta, că nu am ziua exactă trecută pe hârtie. Atunci m-am enervat, am înjurat și am spus că plec din țară. Și am plecat.

Andrei Mihalache

Andreea în fața cafenelei pe care o administrează

Acum, Georgiana, Vali, Andrei și Ionuț lucrează împreună la o fabrică în care se produc automobile BMW, iar Andreea este adminsitratorul unei cafenele și conduce o echipă de 15 oameni. Din personal fac parte români, polonezi, englezi, ba chiar și un brazilian. Pe patron îl vede rar la față, este genul care petrece multe luni pe an într-o altă emisferă pentru a se bucura de soare și căldură. Dar asta nu o împiedică pe Andreea să-și facă treaba cu simț de răspundere. Spune că așa a fost de-acasă, nu e o abilitate dobândită în Marea Britanie. Dar respectă ceea ce i se oferă în UK și în Oxford, în mod special. Și nu doar cu vorba: în timp ce îmi era ghid prin centrul orașului, a văzut o bicicletă ce aparținea de serviciul public lăsată pe trotuar pe jos, nu la locul special amenajat. S-a oprit din ce vorbeam, a ridicat bicicleta de jos și a sprijinit-o de un gard, comentând aproape nervoasă: „Nu înțeleg de ce oamenii nu aproeciază ceea ce li se oferă! Bicicleta asta nu are ce căuta aici, trântită pe jos, trebuie să fie la locul ei. Vrei să locuiești în civilizație, atunci fă-ți partea ta, că nu e greu.” La Art Café (cafeneaua pe care o administrează), în timp ce urca scările să-mi arate localul, strângea cele două șervețele scăpate de jos de alții, saluta pe toată lumea și zâmbea clienților. O atitudine occidentală a unui administrator care nu se consideră șef, ci coleg de echipă cu ceilalți și care știe că un client mulțumit este un client care va reveni; eventual și cu alți prieteni.

O parte din principiile după care își ghidează viața acum Andreea și Vali și le-au însușit prin lectură. Au o mică bibiliotecă cu cărți de educație financiară, de marketing și motivaționale.

Uneori, ceea ce citesc în cărți părinții mei au aplicat cu mine și cu sora mea pentru că așa au gândit că este cel mai bine, fără să se informeze, că pe atunci nu aveau de unde. Dar e bine să citești și să afli lucruri noi sau să-ți reamintești lucruri care să te ajute în viață. Datorită mie a început să citească și Vali, iar acum citim amândoi.

Andreea Baciu

Deși  s-au adaptat perfect stilului de viață britanic, Andreea și Vali speră ca într-o zi să revină în țară. Au făcut investiții și muncesc  pentru a-și atinge scopul, în ciuda experiențelor pe care le au când vin în România. În ziua în care am ajuns la ei, Vali tocmai se întorsese de-acasă, de la Roman. Cu un gust amar.

Am fost să-mi fac un RMN, că am probleme la un umăr. Am fost la privat, am plătit, mi-au recomandat să văd un ortoped; am vrut să merg la privat, nu am găsit pe nimeni disponibil. Nu puteam aștepta, trebuia să mă întorc aici. Am mers la Spital, am așteptat la cabinetul din ambulatoriu de la 7.30, dar erau alți 30 de oameni înaintea mea care veniseră de la 6.00. Până la 9.30 nu a venit nimeni. La 9.30 a venit doctorița Andrici, la 10.00 am reușit să intru și să-i spun un pic ce problemă am, dar era a spus că trebuie să plece. Mi-a zis să revin în jurul orei 11.00 – 11.30, dacă are  timp se uită la mine, dacă nu, nu. Am revenit, nu era nimeni. Mi s-a spus că nu a mai coborât niciun medic și că nu are voie să îi sune. Am plecat la o farmacie și mi-a zis că nu are voie să-mi prescrie nimic, dar m-a îndrumat către doctorița Gotcă. Am mers acolo, am intrat, m-a văzut, mi-a rotit mâna și mi-a spus că interpretarea făcută nu este bună, este exagerată; e ca și cum eu aș avea o răceală, dar mi s-a spus că am pneumonie. Mi-a prescris ceva, dar vreau să cer o opinie și aici. M-am întors dezamăgit de tot „ritualul” acesta cu așteptatul pe la uși, de care românii nu mai scapă.

Valentin Baciu

Speră, însă, ca drumul țării să fie mai lin în anii ce vor urma, iar ei să revină acasă, într-o Românie un pic mai civilizată, mai deschisă și mai bună cu cetățenii ei.