Azilul de pe C.A. Rosetti este parte a copilăriei mele. De când am avut voie să merg singură prin oraș, unul dintre drumurile pe care le făceam cel mai des era spre Bibliotecă. Sau spre fosta alimentară, mai târziu magazinul Central. Treceam pe lângă Școala 1, pe lângă azil, traversam în diagonală strada Bogdan Dragoș (cred că 90% dintre noi încă facem asta) și ajungeam la destinație.

Casa de pe C.A. Rosetti nr. 1 mi s-a părut, la început foarte mare – pentru că eu eram mică la acea vreme. De după gardul maro-vișiniu nu vedeam prea multe, ci doar vârful casei, cu frumoasele elemente de arhitectură. Anii au trecut, casa a început să nu mi se mai pară atât de mare, ba chiar am înțeles ce este dincolo de gard: un loc pentru bătrâni mai puțin norocoși.

De fapt, sunt trei amintiri aparte ce mă leagă de această casă: o țineam de mână pe sora mea și o învățam, pe drum dinspre bibliotecă cum se cântă „Un éléphant se balançait”. În dreptul azilului am simțit atunci cum cineva ne urmărea de după scândurile vopsite în culoarea vișinii. O altă amintire este mai colorată, fiindcă în timpul verii erau tot felul de flori mov și roz care se cățărau pe gard și înveseleau priveliștea. O a treia frântură are chipul unui bătrân slab și tras la față, cu ochi rugători și mâna tremurândă. Era cald și soare afară, iar eu mâncam ceva dulce-n drum spre casă. De după gard apare capul subțirel al bătrânului care mă roagă, cu tremur în voce: „Îmi dai și mie ceva de mâncare?” A fost atâta nevoie și rușine în propoziția aia, că i-am dat totce aveam la mine și am plecat cu un nod în gât. De câte ori îmi amintesc despre acel episod, nodul în gât revine.

Amintirile acestea vor rămâne de-acum doar în interiorul meu, fiindcă C.A. Rosseti nr.1 nu mai este și nu va mai fi la fel. Casa pe lângă care am trecut ani de-a rândul mai are un pic și cade cu totul la pământ. Proprietarul acesteia a cerut, anul trecut, Primăriei Roman autorizație de demolare. Primăria l-a trimis la Direcția de Cultură pentru că imobilul se află în zonă de protecție a unor monumente. De acolo, avizul a fost negativ, soluția rămasă fiind restaurarea și reabilitarea. În vară, însă, bucăți importante din clădire au început să dispară sau să se degradeze, un pilon dispărând efectiv din partea din față a construcției. Autoritățile au intrat pe fir și au chemat proprietarul la discuții. Dialogul nu a fost deloc calm și constructiv, ci dimpotrivă. Cel care deține clădirea susținea că persoane străine au intrat și au început să strice casa; în același timp, participanții la discuție au spus cum pe masă se puteau vedea schițe ale unui viitor centru comercial modern, cu multă sticlă. În aceste condiții, Direcția de Cultură Neamț a formulat plângere penală, iar acum proprietarul casei este cercetat pentru distrugerea fără autorizație a unui imobil aflat în zona de protecție a monumentelor.

Indiferent cum se va termina cercetarea polițiștilor, o parte din istoria recentă a orașului va cădea, cel mai probabil, sub povara timpului și a neglijenței (legislative, a autorităților, a proprietarului, etc.). Așa cum s-a întâmplat și cu alte clădiri din oraș care însemnau istorie și identitate, dar despre care mai stau mărturie doar câteva fotografii îngălbenite de vreme.