Un proiect de anvergura Muzeului Culturii și Civilizației Romașcane, cu o strategie identitară clar delimitată de influențele politice ale prezentului, trebuie să rămână o inițiativă civică menită nu să gâdile orgoliile unora sau altora, ci adresându-se generațiilor viitoare. Este felul în care noi alegem să nu alunecăm în panta desuetă a sentimentalismelor de provincie, ci să realizăm o operă durabilă bazată pe considerente istorice naționale. Mă simt dator să explic, tuturor celor interesați să participe în acest prim proiect de înrădăcinare a spiritului local romașcan într-o instituție muzeală permanentă, considerentele de bază ale acestei viziuni.

Romanul continuă să ducă în spate moștenirea clandestină a unor unități muzeale ce sunt, de mai bine de 50 de ani, sub tutela și la cheremul Complexului Muzeal Județean Neamț. Acesta este motivul care determină o viață cultural-artistică destul de anemică, în comparație cu gradul contribuțiilor la bugetul de stat, net în favoarea administrației romașcane, chiar și acum după dispariția marilor coloși industriali. Și tot acesta este motivul și pentru care manifestările expoziționale istorice organizate de muzeul romașcan sunt centralizate la nivel județean, ele putându-se desfășura doar după aprobarea cu un an înainte de către forul tutelar nemțean. Nimic din ceea ce reprezintă istoria Ținutului Romanului și a fostului județ Roman nu trebuie să-i „deranjeze” pe politrucii diriguitori ai istoriei și culturii nemțene. Nimic din gloria locală nu este o prioritate atât timp cât ea nu este înglobată în imaginea contrafăcută a „marilor realizări nemțene”. Fiecare comemorare a unei personalități romașcane, fiecare inițiativă de a readuce în prim-plan măreția istoriei și culturii noastre locale se izbește de perpetuata asumare a trecutelor glorii de către mai marii județului, fie el președinte de Consiliu Județean, ori directori de Bibliotecă Județeană, Direcție pentru Cultură sau Complex Muzeal Județean. Din acest punct de vedere, Romanul se află în același unghi mort ca acum jumătate de secol.

Singurele portițe prin care romașcanii reușesc să-și reafirme identitatea culturală, în ultimii ani, sunt evenimentele gândite și organizate de asociațiile non-profit, cu sprijinul Primăriei și al Consiliului Local Roman și, bineînțeles, cu aportul firav al unor sponsori zonali. Doza redusă de interes a acestor co-organizatori se traduce în manifestări cu un caracter mai mult local, deși au fost și încercări de realizare de festivaluri naționale și chiar internaționale („Kult Hub” 2019, respectiv „Blecher Fest” 2017). Chiar și așa, nevoia de acțiune a tinerelor generații este un aspect extrem de important în viața socială a orașului pe care administrația locală merită să o sprijine constant și din ce în ce mai substanțial. Cât despre identitatea istorică romașcană, ea rămâne în continuare în umbra noii identități nemțene dictate de Ceaușescu începând cu anul 1968, când multimilenara civilizație a Romanului s-a trezit peste noapte în cartea de vizită a Neamțului.

Hai să urmărim, puse față în față, istoriile paralele ale Neamțului și Romanului, de la întâiul descălecat încoace:

• ca prime forme de organizare pre-statală, nemțenii au „Câmpul lui Dragoș” (1347-1431) / romașcanii au „Cobâlele de la Roman” (1347-1408);
• ca forme de organizare teritorială moldovenești, nemțenii au Ținutul Neamțului (1431-1864) / romașcanii au Ținutul Romanului (1408-1864);
• ca unități teritorial-administrative moderne, nemțenii au județul Neamț (1864-1950 și 1968-prezent), romașcanii au județul Roman (1864-1950);
• nemțenii au ca centru de reședință municipiul Piatra Neamț (așezare atestată documentar în 1431, cu numele de „Piatra lui Crăciun”, atestată ca târg domnesc în 1453) / romașcanii au ca centru de reședință municipiul Roman (așezare atestată documentar în 1392, cu numele de „Târgul lui Roman”, atestată ca târg domnesc în 1387);
• nemțenii nu au avut niciodată Episcopie / noi avem din 1408 Arhiepiscopia Romanului și Hușilor, fostă Mitropolie a Romanului și a Țării de Jos a Moldovei (în prezent Arhiepiscopia Romanului și Bacăului);
• târgul Piatra lui Crăciun a fost reședința Ținutului Neamțului / târgul Roman a fost reședința Ținutului Romanului și reședința Țării de Jos a Moldovei;
• atestarea documentară a orașului Piatra Neamț se produce odată cu dania din 1431 a domnitorului Alexandru cel Bun, prin care acesta dăruia Mănăstirii Bistrița „două prisăci lângă piatra lui Crăciun”, origine pe care nemțenii încearcă s-o glorifice prin traducerea textului slavon în „casa lui Crăciun de la Piatra” [Pietricica – n.n.] / atestarea documentară a orașului Roman are loc în 1392, odată cu dania domnitorului Roman I Mușat care iscălește hrisovul din „Cetatea lui Roman”.
• în Piatra Neamț niciun domnitor nu a ridicat vreodată cetate / Romanul a avut două cetăți: Cetatea Veche a Romanului (ridicată în 1392 de Roman I Mușat) și Cetatea Nouă a Romanului (ridicată în 1466 de Sf. Ștefan cel Mare)
• relieful Ținutului Neamțului este preponderent muntos (cu așezări pe Valea Bistriței) / al Ținutului Romanului este de câmpie și culmi deluroase (cu așezări pe Valea Moldovei și Valea Siretului)
• economia Neamțului a fost bazată din vechime pe exploatarea lemnului – viitorul Combinat de exploatare și industrializare a lemnului cu derivatele sale în ramura de prelucrare Întreprinderea de celuloză și hârtie „Reconstrucția” și Întreprinderea de hârtie și cartoane „Comuna din Paris”, la care s-au adăugat, în perioada R.P.R. – R.S.R., Întreprinderea Mecanică „Ceahlăul”, Întreprinderea de tricotaje „8 Martie”, Întreprinderea de bere și amidon „Steagu Roșu”. La acestea s-au adăugat, în perioada R.P.R.-R.S.R., Platforma chimică de la Săvinești, Fabrica de ciment de la Tașca, Hidrocentrala „Dimitrie Leonida” de la Stejaru, Fabrica de mobilă Târgu Neamț sau C.L.F. Târgu Neamț (Combinatul de legume și fructe) / economia Romanului era în marea majoritate agricolă (la care s-au adăugat, în 1900, Fabrica de zahăr „Danubiana” a grupului belgian „Société Générale de Sucreries et Raffineries en Roumanie”, în 1916 „Arsenalul Armatei” (transformat ulterior de comuniști în Întreprinderea Mecanică Roman), Fabrica de ulei „Răsăritul” (din 1922-1964), iar în perioada R.P.R. – R.S.R. devine industrializată cu următoarele unități: Întreprinderea de materiale de construcții Roman – cunoscută ca Prefabricate (1954), Fabrica de cărămizi Roman (1955), Uzina de țevi Roman (1957), Fabrica de tricotaje „Smirodava” (1977), Întreprinderea de fire și fibre poliamidice Roman (1979), Fabrica de nutrețuri combinate Roman (1979). La acestea se adăugau alte puncte de producție ale industriei locale romașcane: Fabrica de mobilă (sau C.P.L. – Combinatul de prelucrare a lemnului), Întreprinderea de exploatare a agregatelor minerale pentru construcții, Fabrica de Morărit și Panificație, S.C.A.P.I.P.S. și viitoarea I.J.P.I.P.S. (Întreprinderea județeană de producție industrială și prestări servicii), D.C.A. (Deșeuri și Colectare Ambalaje), Munca Manuală (cooperație meșteșugărească).

Depășind imaginea economiei de stat planificate, impusă de politicile comuniste, revenim în prezentul din lucrarea „Strategia de dezvoltare durabilă a municipiului Roman pentru perioada 2014-2020”, apărută în ianuarie 2014, care ne arată că „ponderea  sectorului IMM (întreprinderi mici și mijlocii) la nivelul municipiului este de 99,9% peste media judeţeană şi cea regională”. Așadar, Romanul depășește toate barierele impuse de apartenența forțată la un județ cu care nu are nimic în comun, fiind net peste acesta [dublu ca proporție din punct de vedere al dezvoltării economice în sectorul privat –n.n.]. Dacă luăm în calcul strict perioada socialistă în care zona Romanului a fost atașată Neamțului (1968-1989), avem un aport mediu de cca. 60% din veniturile județene care s-au datorat romașcanilor. Dar ca să ajungi peste trei decenii, după ce ai avut pe mână toate fondurile bugetare pe care le-ai risipit discreționar, ocolind Romanul, să vezi statistici care demonstrează clar nivelul vital al economiei din zona romașcană pentru o evoluție progresivă a Neamțului, este de tot râsul. Romanul a ajuns să fie ca aerul pentru nemțeni – dacă noi, într-o bună zi, ne luăm istoria în spate și ne continuăm destinul de acolo de unde l-am lăsat, se sufocă „mărețul județ”.

Voi înțelegeți ce au făcut toate „capetele luminate” de la Consiliul Județean și Prefectura Neamț de la Revoluție încoace? Au gândit o mașină de tocat bani de la buget doar în folosul lor și al clicii instituționale județene. Ne-au lăsat în plata Domnului, trăgând nădejde că, odată și-odată, Romanul o să clacheze, devenind astfel aservit intereselor lor de gașcă. N-au ținut cont însă de moralitatea care constituie apanajul vieții noastre liniștite, echilibrate, de majoritatea celor aleși în fruntea administrației publice locale, care își respectă istoria și cetățenii, de calitățile de întreprinzători ale acestora, în pofida tuturor piedicilor puse de cei de la Neamț. Între noi și ei este o distanță care se mărește cu fiecare zi care trece. Pe când romașcanii devin tot mai responsabili și mai eficienți în ceea ce fac, nemțenii uită și deprinderile de bază ale mecanismului de autoapărare în fața economiei de piață. Noi ne dezvoltăm, ei stau și se uită cu ciudă la noi. Noi suntem mândri romașcani, ei sunt ranchiunoși nemțeni.

Revenind la acest „must” al Muzeului Culturii și Civilizației Romașcane, pentru reafirmarea identității multimilenare a Ținutului Romanului, vă dau o mostră a unei încercări de manipulare grotescă executată sub coordonarea generală a multivalentului Lucian Strochi, la comanda Consiliului Județean Neamț și a Complexului Muzeal Județean Neamț, în anul 1994, în monografia intitulată „Județul Neamț”. Spune colectivul de autori (Adrian Alui Gheorghe, Gheorghe Dumitroaia, Viorica Gheorghe-Fărțală, Daniil Harasemiuc, Cristian Livescu și Ioan Onisei – la acea data președintele C.J. în funcție):
„Asistăm în anii din urmă la o excepțională relansare a ideii de cunoaștere și aprofundare a identității culturale a județului Neamț (…)
Reconstituirea specificului și consolidarea personalității de adâncire a acestui spațiu se împreunează cu integrarea pe planuri mai largi, în orizontul european, în măsura în care vedem în această relaționare o recunoaștere a unei culturi (și nu o simplă mesagerie forțată a accentelor autohtoniste) (…)
Dincolo, așadar, de nivelul memorialistic al culturii județului Neamț, (…) se remarcă un al treilea nivel, relațional și coagulant, având în atenție susținerea distinctivității județului Neamț în cultura națională și, implicit, impunerea acestei identități în circuit European și mondial.
Este situantul cultural în care se „văd”, se simt cu adevărat originalitatea și personalitatea acestui ținut, punând în mișcare, în conjuncție întreaga moștenire de simțire, stilul de viață specific, sub forma elaborărilor concrete – bunuri sufletești, obiceiuri, creații artistice, instituții.” [am păstrat identică forma de reliefare și accentuare a anumitor elemente din text, considerate strategice de cadrele nemțene – n.n.]

Din punctul meu de vedere, toți cei enumerați mai sus, care au fost și plătiți din bani județeni pentru acest falset jignitor la adresa istoriei și culturii din Ținutul Romanului, meritau să fie declarați „persona non grata” în orașul nostru, încă de acum 25 de ani. În schimb, o bună parte din ei (Strochi, Livescu, Alui Gheorghe) și-au dus mai departe planul la îndeplinire, amușinând ca niște activiști de frunte ai imposturii pe lângă ligheanul cu plăcinte calde, autoinvitându-se la simpozioane, vernisaje și lansări de carte (din pozițiile ocupate în cadrul instituțiilor de cultură județene) sau scriind prefețe obscure unor autori care au avut șansa să se nască într-un oraș ca Romanul, fără să-i respecte mândria și măreția seculară.

Nu mai pun la socoteală că, în amintita monografie nemțeană, istoriei și culturii romașcane nu-i sunt dedicate în total nici măcar 5 pagini din 155, adunând rândurile aruncate ici-colo cu știință culturnică. Pare un proiect cu bătaie lungă, această reluare a mistificării istorice cu privire la continuitatea civilizației nemțene și omiterea cu bună știință a celei romașcane, un plan bine ticluit în care sunt implicate toate instituțiile județene de profil. Obiectivul e clar: teritoriul cu care Ceaușescu le-a pus mâna-n cap (65% din fostul județ Roman) trebuie să rămână la Neamț, altfel pică toată șandramaua peste ei.

De când eroina romașcană Viorica Agarici trebuie să fie comemorată printr-o expoziție organizată de Consiliul Judeţean şi Complexul Muzeal Judeţean Neamț? Ce, Romanul n-are resursele financiare să-și omagieze iluștrii înaintași? Romanul n-are istorici și muzeografi capabili să gândească și să ducă la bun sfârșit o asemenea manifestare, care ar fi trebuit să se desfășoare sub tutela Primăriei și a Consiliului Local? Primăria Romanului nu simte nevoia să se autopromoveze prin acțiuni de înaltă ținută morală în fața propriilor cetățeni? Degeaba avem „Serviciul organizare evenimente, cultură, culte, învățământ și mass-media și IT” (ce-i cu ghiveciul ăsta moldovenesc?), în cadrul Primăriei, dacă funcționarii angajați să alcătuiască un calendar al manifestărilor expoziționale locale nu mișcă-n front. Degeaba avem un Consiliu al Seniorilor, dacă membrii acestuia nu se implică și în declanșarea organizării evenimentelor anuale importante pentru istoria Romanului. Nu trebuie să vină nimeni să ne spună ce și cum să facem, pe cine să omagiem și pe cine nu. Epoca indicațiilor prețioase a trecut. Am dovedit că nu ne putem baza decât pe noi înșine.

Mulți oameni de suflet romașcani au căzut pradă acestor bătălii în surdină de radiere a trecutului istoric romașcan. S-au văzut siliți să abandoneze lupta, pe rând, prof. Mihai Andone – fost vicepreședinte al Ligii Județelor Abuziv Desființate, care a luptat 8 ani pentru reînființarea județului Roman, înainte de a se retrage din viața publică, asaltat de șopârlele veninoase ale infiltraților prin politica și presa romașcană (nu mai vorbesc de cea nemțeană) / prof. Ecaterina și Cedric Măgirescu – continuatorii Societății Culturale „Miron Costin” din Roman (înființată în 1907, desființată de comuniști în 1948 și reînființată de ei în decembrie 1989) / Prof. Dr. Vasile Ursachi – fostul director al Muzeului de Istorie din Roman, cel care s-a luptat, până a fost pensionat, cu forurile nemțene pentru obținerea autonomiei instituției pe care o conducea sau a fondurilor necesare funcționării acesteia / ing. Ioan Uscatu – unul din cei mai înfocați militanți ai cauzei județului Roman și devoalării nedreptăților comise de comuniști, precum și de readucere în memoria contemporană a nenumărate figuri ilustre romașcane / prof. Ion Ivancea – care a ales să lupte de unul singur cu Neamțul și propagandiștii săi în „Luneta”, publicația pe care o edita și o scotea la Roman în primii ani după revoluție / ziaristul Ionel Dalban (fost ofițer M.Ap.N.), director al săptămânalului „Cronica romașcană” – în paginile căruia au apărut sute de articole referitoare la Județul Roman și istoria sa uitată în vremea comunismului. Lui, întreaga presă îi datorează păstrarea liberei exprimări din începuturile fragile ale democratizării societății românești, de la jumătatea anilor 90, atunci când legea calomniei ajunsese să domolească orice ziarist de investigație. Acesta a murit în 1998, la 6 ani după ce fusese trimis în judecată de două dintre personajele anchetelor sale și condamnat pe nedrept. În urma apelului la CEDO, înaintat de soția sa, Statul Român a fost obligat în premieră să despăgubească un cetățean român, cazul său fiind de referință în toate manualele de jurisprudență și jurnalism, prin precedentul creat.

De ce Muzeul Culturii și Civilizației Romașcane? Dacă n-am convins prin argumentele istorice enumerate până acum, am să vă răspund șăgalnic, așa cum cred că nenea Iancu ar fi făcut, codificând întreaga noastră situație în limbajul agramat contemporan: „Pentru că Roman. Decât Roman.”

P.S.: Atâta vreme cât specialiștii în heraldică n-au ocolit adevărul istoric, delimitând, în stema Neamțului, cele două steme istorice separate – județul Neamț și județul Roman – eu nu mi-am pierdut încrederea că, într-o bună zi, romașcanilor li se va face dreptate pentru totdeauna.