Romanul nu a avut prea mulți primari amatori de sport, în special de fotbal. Acesta este și motivul pentru care echipele apărute de pe la jumătatea secolului trecut încoace s-au zbătut între „a fi sau a nu fi” – între „județeană”, Divizia C și câte o promovare nesperată în Divizia B. Chiar dacă suporterii au fost dintotdeauna aproape de echipele înființate pe lângă principalii coloși industriali ai orașului („Danubiana” – Fabrica de Zahăr, „Laminorul” – Uzina de Țevi, „Metalul” – Întreprinderea Mecanică), la meciurile de acasă fiind prezenți de regulă între 1.000 și 5.000 de oameni, atitudinea constantă a lor nu a contat prea mult. Cei care au avut un cuvânt de spus în dezvoltarea sportului romașcan au fost sindicaliștii și unii conducători ai unităților de producție (microbiști înfocați). Oficialii locali nu au investit decât cu puține excepții în fotbal sau în bazele sportive romașcane, lipsă de măsuri care ne-a catapultat de curând într-o postură inedită și înfiorător de tristă: aceea ca orașul să nu mai fie reprezentat de nicio formație în ligile naționale de fotbal (nici măcar în județeana de altădată), iar „Moldova” – considerat unul din cele mai mari stadioane din țară -, să devină singura arenă sportivă fără tribune.

Atunci când, spre finalul anilor ‘70, Romanul primea undă verde pentru construirea unui stadion de la zero, nimănui nu-i venea să creadă. Era perioada de glorie a secretarului local P.C.R. Ion Vlad în fața conducerii „județenei de partid”, când numeroase obiective (Casa de Cultură, Hotelul „Roman”, Ștrandul) au putut fi atinse prin dirijarea fondurilor de la centru spre municipiul moldav ce nu mai era reședință de județ. În acele timpuri, oficialitățile comuniste au considerat că un oraș industrial care atinsese 75.000 de locuitori era îndrituit să aibă o arenă sportivă modernă, de mari dimensiuni. Proiectul viitorului stadion „Moldova” stabilea o capacitate maximă de 25.000 de locuri „pe scaune” (în fapt, pe băncile de lemn care erau prevăzute să acopere plăcile prefabricate din beton armat), fiind menționat în dările de seamă comuniste ca având „a 7-a cea mai mare capacitate din țară„.

Zona unde urma să fie amplasată arena era în imediata apropiere a Ștrandului Municipal, care fusese redată domeniului public după consolidarea digului dinspre râul Moldova, imediat după catastrofalele inundații din 1970, și asanarea în totalitate a zeci de hectare de pământ mlăștinos. Cunoscut din vechime drept o continuare a Zăvoiului romașcan, din Mahalaua Râiosu’, teren inundabil la orice revărsare a Moldovei, acesta devenise în anii ‘70 locul unde se ținea bâlciul anual. Nicio construcție nu exista la acea vreme acolo (Școala nr. 9 și cartierul de lângă ștrand urmând a fi ridicate la jumătatea anilor ‘80), așa că tot ce conta era consolidarea și stabilizarea solului.

Am fost prezent la inaugurarea stadionului „Moldova”, împreună cu toți prietenii de la bloc – niște puștani, ca și mine, de 12-13 ani. Nu era primul meci pe care-l urmăream în direct la fața locului (mai fusesem cu tata între 1974-1979 pe „23 August”). De atunci, din cauza locației lor, cele două arene romașcane au rămas în limbajul comun ca „stadionul de la ștrand” și „stadionul de la cimitir”. Am plecat de acasă cu o jumătate de oră mai devreme, special ca să admirăm în tihnă minunea. Când am pătruns pe porțile proaspăt vopsite, în fața ochilor mi s-a deschis un alt univers față de cel cunoscut până atunci. Amintirea terenului de sport fără spectatori din curtea școlii era înlocuită de imaginea inelelor de beton ce înconjurau întreaga suflare a Romanului prezentă la meci. Iar în miezul acțiunii, verdele proaspăt al gazonului tuns se întindea cât vedeai cu ochii. Ne-am cocoțat printre suporterii laminoriști pe ultimul rând de lângă tribuna oficială și am început să alergăm spre pasarela dinspre ștrand. Apoi, am luat-o la goană ca niște atleți până la peluza opusă ca să vedem tabela de scor. Nu ne mai săturam să admirăm imensitatea colosului de beton care vuia de suflarea la unison a peste 10.000 de romașcani (vorbim de vremurile când doar angajații Uzinei de Țevi erau peste 20.000).

În acest an, pe 5 februarie, primarul Lucian Micu anunța cu surle și trâmbițe că municipalitatea va demara „un amplu proiect de reconfigurare și modernizare a stadionului „Moldova”, care se va întinde pe mai mulți ani„.

Din spusele primarului, etapele ar presupune următoarele:

1. Demolarea gradenelor deteriorate;
2. Nivelarea pământului din zonă și însămânțarea acestuia cu gazon;
3. Plantarea de arbori de jur-împrejurul arenei pe o suprafață de peste 10.000 mp;
4. Realizarea a trei tribune noi – două de câte 500 de locuri, de o parte și de alta a vestiarelor, și una de 2.000 de locuri la tribuna a doua (citez „Deosebirea e că vom face aceste tribune mai aproape de suprafața de joc, pentru că cele existente sunt la o distanță mult prea mare de teren. Practic, vom aduce în interiorul împrejmuirii de la terenul de fotbal aceste tribune”);
5. Amplasarea în zonă (?!?) a două terenuri de tenis și a unuia acoperit de minifotbal.

Deoarece, cu câteva luni în urmă (pe 8 iulie 2019), proiectul anunțat era… Citește articolul integral pe „Salutări din Roman!”