Romașcanul Ovidiu Nahoi (RFI): „După ce ne întorceam de la școală stăteam afară până suna fabrica”

de | 23/05/2018 | Eveniment, Local

L-am întâlnit pe redactorul – șef al Radio France International (RFI), romașcanul Ovidiu Nahoi, la un eveniment organizat de Reprezentanța Comisiei Europene în România și Freedom House. Invitat să ne vorbească despre Uniunea Europeană, l-am rugat să accepte și un interviu în care să discutăm despre Roman.

Ovidiu Nahoi s-a născut în 1966. A plecat din Roman în București la începutul facultății. A fondat primul radio independent, Uniplus, și a colaborat cu Mediafax, Adevărul, Evenimentul Zilei și alte publicații. De câțiva ani, s-a întors la prima lui dragoste, radioul; în prezent este redactor-șef la RFI.

În prima parte a interviului, Ovidiu Nahoi a vorbit despre rolul presei într-o societate bulversată de fake news. Această a doua parte ne arată o frântură din Romanul de acum jumătate de secol. Pentru Ovidiu Nahoi, Romanul copilăriei are un puternic parfum de libertate și de sfeclă prelucrată.

Romanul copilăriei înseamnă cartierul fabricii de zahăr, care arăta extraodinar. Cred că sunt ultima generație care am prins ceva din adevărata colonie. Eram foarte mulți copii, toți oamenii se cunoșteau între ei. Viața de acolo era legată de fabrica de zahăr. Noi, copiii, după ce ne întorceam de la școală stăteam afară la joacă până la ora 15.00, când suna fabrica. Era un loc foarte frumos, cumva ferit de restul orașului. Am învățat într-o școală mică, Școala nr. 10. Casa există și azi, cred că aparține unei instituții a primăriei. Eram puțin copii și eram repartizați a I-a cu a III-a și a II-a cu a IV-a. Erau două învățătoare… era frumos că noi, în clasa a I-a, știam deja lecțiile de a III-a. Apoi a urmat un drum mai lung către școală, la Școala nr. 2, pe strada Sucedava. Dar noi, copiii din colonie, ne așteptam unii pe alții și mergeam împreună.

Ovidiu Nahoi, redactor-șef RFI

A fost prieten cu unul dintre copiii familiei Stănescu de pe strada Teiului. Spune că a fost un copil și un adolescent destul de rebel, dar că educația a fost un subiect sfânt în familia lui.

Mi-a plăcut să învăț, dar și părinții m-au încurajat mereu. Învățătura era o treabă foarte serioasă, mă și pedepseau dacă nu învățam. Liceul  a fost la Roman Vodă, la matematică-fizică, nu se discuta. Cred că și acum se întâmplă aceasta… acolo se învăța serios. Pe mine liceul m-a format. Pot să spun că mult din ce sunt astăzi datorez Liceului Roman Vodă. Sunt profesori de care-mi amintesc cu mare drag: domnul profesor Ciobanu, domnul profesor Rusu de istorie, domnul Mihăilescu de fizică, doamna dirigintă… Am fost și o clasă foarte frumoasă. Eu nu eram un vârf în liceu, ba chiar mai cream și probleme, nu cred că-și amintesc de mine ca de un elev eminent. Dar mă concentram la examene și luam note mari. Apoi, la facultate nu am vrut să fiu ca toată lumea. Eu și colegul meu de bancă, Cezar, am dat la București.”

Ovidiu Nahoi, redactor-șef RFI

În Capitală, tânărul Nahoi a scris în presa studențească și a pus bazele primului radio independent.

Radio a fost prima dragoste, mă bucur că am revenit și acum fac radio. Am fost în primul radio independent de după revoluție, Uniplus. Am prins toată epoca Pieței Univesrității acolo, în radio, care era în podul univesrității și am făcut transmisii în direct de pe acoperișul universității, a fost formidabil. Cam trei ani a durat aventura în radio. Am mers apoi spre presa scrisă.

În 1991, după ce a terminat facultatea, Ovidiu Nahoi s-a întors în Roman. A stat doar câteva luni, dar în acel interval a lucrat la „Romanul liber”, ziar deținut de Sorin Ovidiu Vântu.

Am cunoscut mulți jurnaliști atunci: Gelu Teodorescu; Dan Ailincăi – redactor-șef; Gabriela Tranciuc, care a ajuns la Adevărul; un bun condei, Ion Crețu;  Iulian Robănescu – scria foarte bine. Să mă scuze ceilalți colegi, știu că mai erau; le știu figurile, dar nu le mai asociez cu numele. Să mă scuze, știu că orașul e mic și astfel de greșeli nu trec neobservate. Am lucrat și cu domnul profesor Alexandru Mihăilă, el mi-a fost și profesor în liceu.

Acum revine acasă periodic și vede orașul atât cu nostalgia trecutului, cât și cu ochiul critic al jurnalistului.

Mă doare că pentru centrul orașului, vorbind de Ștefan cel Mare, nici acum, după decenii întregi, nu s-a găsit o soluție care măcar să repare de fațadă ce s-a stricat atunci. Cine a luat decizia să distrugă Strada Mare cred că a distrus o bună parte din sufletul orașului. Și mă doare că și acum orașul suferă de pe urma acelei decizii catastrofale. Eu îmi amintesc Strada Mare și Romanul ar fi putut fi foarte atrăgător cu o stradă mare astăzi; pietonală probabil, în jurul pieței, cu toate prăvăliile alea transformate. Ar fi fost un oraș foarte șarmant și cred că vizitabil de foarte mulți. În rest, orașul nu-mi displace; ies cu plăcere, mă văd cu colegi. Mă bucur că s-au făcut niște lucruri, ștrandul l-au reabilitat, au făcut sala de sport, bazin de înot. Deci, niște lucruri s-au mai făcut. Din păcate, mă doare că Strada Mare a fost făcută praf și nici nu s-a pus ceva în loc ca lumea.

Un alt regret al lui Ovidiu Nahoi este regretul a sute de alți romașcani: dispariția cinematografelor din centrul vechi, clădiri importante nu doar prin destinație ci și prin arhitectură.

Cinema Flacăra a fost inițial teatru. Orașul Roman interbelic avea un teatru, deci oamenilor le trebuia un teatru. După aia nu le-a mai trebuit. Și asta e o problemă. Sigur că s-a făcut Casa de Cultură la începutul anilor 1970 care, la vremea ei, a fost un  element arhitectonic foarteinteresant, a fost o clădire remarcabilă la nivel național; din câte știu, a luat și premii. Dar teatrul a fost lăsat. De ce oamenilor nu le-a mai trebuit teatru? Asta e o problemă. L-au lăsat să se dărâme… deși, în perioada în care eram eu licean era o viața culturală destul de intensă. Veneau multe spectacole de teatru, chiar de la București, cu actori mari, cunoscuți și mi-amintesc celebrele spectacole de rock. Toate, cu sala plină.

Dacă ar putea să ia ceva din Roman și să ducă mereu cu el, oriunde pe această lume, Ovidiu spune că ar vrea să fie: „colonia copilăriei mele, mai ales vara, când toată zona era a noastră, până la Moldova.”  Semn că fericirea și inocența merg mână-n mână și se păstrează neafectate de trecerea timpului și de valurile vieții.

Articol scris de Teo Baciu

Jurnalist din 2007, cu experiență în presa locală și națională, bursieră în 2014 a programului "Bursele Europene pentru Jurnaliști în Dialog", coautor al portalului național justitiecurata.ro, premiată de Reprezentanța Comisiei Europene în România în cadrul concursului "Reporter și blogger european".

0 Comentarii

Înaintează un Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Ultimele articole

se incarca

Cele mai citite articole

se incarca