Concertul debusolant al sirenelor ISU

de | 09/01/2020 | Editorial, Local

Întâmpin o dimineață ca oricare alta cu privirea cufundată în azuriul perfect al cerului de gerar, până când zborul păsărilor se transformă în mișcare necontrolată și urechile îmi sunt scrijelite de chemarea la oaste. De doi ani și jumătate sunt asaltat cu sunetul de sperietoare al sirenelor descreierate. Simt înfigându-mi-se mișelește un pumnal în conștiința prezentului. De obicei, mă declar pacifist, dar minutul acela, compus din „15 sunete a 4 secunde fiecare”, în care urletul sirenei îngrozește o țară mă face să tresar involuntar, gata să mă arunc în tranșeul invizibil al mișto-ului lui Raed Arafat.

Pe scurt, începând cu august 2017, I.G.S.U. ne informa „cu privire la necesitatea și utilitatea derulării permanente a unor antrenamente lunare” care, chipurile, „vor pregăti populația în cazul unui eventual pericol”. S-a hotărât ca aceste antrenamente să se desfășoare în prima zi de miercuri din fiecare lună, cu denumirea generică „exerciții de alarmare care sunt destinate testării mijloacelor tehnice existente la nivel național și îmbunătățirii timpului de reacție al autorităților în situații speciale de urgență”. Adică al celui care apasă pe un buton, că al populației timorate nu se pune problema. Acum să demontăm, pe rând, toate aiurelile astea.

Ca să înțelegem nivelul de importanță acordat propriei decizii, trebuie să specific faptul că „prima zi de miercuri” din această lună a fost în chiar prima zi a anului, nu 8 ianuarie – data când au răsunat strigătele de ajutor ale neputinței. Orice exercițiu de alarmare trebuie să aibă la bază realitatea din teren. Iar aceasta ne spune că în Roman, spre exemplu, nu există semnalate decât vreo două adăposturi antiaeriene (amenajate de comuniști în subsolurile unor blocuri de pe str. Tineretului și Roman Mușat), care pot primi în caz de dezastru câteva sute de oameni. Restul până la 50.000, Dumnezeu cu mila. Dar nimeni nu vorbește despre asta. Capacitatea de apărare a populației civile romașcane în caz de atac aerian, în adăposturi special create, este de 1%. Sirenele continuă, însă, să sune de parcă tot orașul ar fi un imens buncăr apocaliptic.

În situația actuală a contextului politic conflictual din Orientul Mijlociu, Raed Arafat ar trebui să știe mai bine că sunetul sirenei nu reprezintă decât amprenta deznădejdii și a dezastrului. Pentru că nimeni nu mai poate garanta nimănui siguranța vieții în condițiile unui conflict armat care se derulează sub auspiciile globalizării economico-financiare și ale impunerii sferelor de influență în atragerea resurselor vitale. Suntem victime colaterale ale războaielor geostrategice mondiale care se desfășoară sub ochii noștri avizi de informație. Iar sirenele care sună bezmetic dintr-un capriciu de neînțeles al șefului Departamentului pentru Situații de Urgență nu fac decât să propage în rândul mulțimilor spaima unor tragice evenimente neîntâmplate încă pe teritoriul țării. Dar aceste elemente pot părea pur fictive, căzând chiar în derizoriu, atunci când nu este gândită o strategie națională în caz de dezastru (natural sau provocat), când nu ai suficiente resurse de salvare a vieților omenești, când nu există infrastructura care ar presupune să apere vremelnic populația civilă.

Din timpul regimului comunist ne-au rămas, ca niște arhive ruginite ale „războiului rece”, sirenele amplasate pe cele mai înalte clădiri ale fiecărui oraș. Și, tot de atunci, imaginea furnicarului care împietrea o dată pe an, când se realiza exercițiul de alarmare antiaeriană, îmi provoacă o repulsie de nestăpânit. Oameni și mașini erau nevoiți să se oprească locului acolo unde îi prindea alarma. Legea stipula nemișcarea în cazul unui pericol de moarte, fiecare devenind practic o inevitabilă țintă, condamnată să-și privească sfârșitul în loc să fie lăsată să se apere. După 27 de ani, cineva s-a gândit să repornească filmul terorizării populației doar din scopul meschin al exercițiului de imagine. Cu toate că nu avem unde să ne adăpostim, cu toate că nimeni nu a fost instruit unde să se adăpostească în caz de atac aerian, cu toate că nimeni nu va mai băga în seamă sunetul atunci când pericolul va fi real, tocmai din cauza repetitivității sale actuale fără sens, maestrul de ceremonii Raed Arafat continuă să dirijeze orchestra compusă din sirenele disperării naționale. 

Nota bene: Sirenele instalate pe teritoriul național nu au alt rol decât al atenționării populației civile în caz de atac aerian iminent. Restul barbologiei referitoare la „ruperi de baraje sau viituri puternice”, „accident chimic sau nuclear” sunt compunerea unui băiat de clasa a IV-a, deoarece niciodată în România postbelică nu a răsunat vreo sirenă într-unul din aceste cazuri. Nu rămâne decât să ascultați concertul debusolant al sirenelor și să urmați cea mai sinceră indicație a Inspectoratului General pentru Situații de Urgență: „Adăpostiți-vă!”. Cum unde? Găsiți voi un loc…

Articol scris de Daniel Marcu

1 Comentariu

  1. Avatar

    Imi pare rau ca am citit asa tarziu articolul dv pentru a face comentariile “la cald” . Foarte multe informatii false(nu toate) care cred eu ca nu dovedesc decat o lipsa de documentare sau o dorinta de manipulare.
    Daca vreodata chiar vreti sa va implicati in aceasta problema pt o radiografie corecta a acestui fenomen nu ar fi rau sa colectati informatii din mai multe surse. Chiar credeti ca abordand asa problema contribuiti la pregatirea populatiei in situatii de protectie civila? Pentru articolul de luna urmatoare, daca mai prezinta interes, putem comunica(macar din curiozitate, pt a afla si o alta abordare a problemei).

    Răspuns

Înaintează un Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Ultimele articole

se incarca

Cele mai citite articole

se incarca