În luna februarie, inRoman.ro publica un material video în care se observa comportamentul unor agenți de poliție de la Biroul Rutier Roman; cazul se află acum în cercetare internă la IPJ Neamț. Luni, 4 mai, colegii de la zch.ro au scris despre un alt polițist de la Rutieră (Iulian Cloșcă), care se află sub control judiciar pentru că ar fi primit foloase necuvenite de la patronul unei firme de taximetrie. 

Comentariile cititorilor la aceste articole ar putea fi lecturi interesante pentru anchetatori. Pentru că odată ce apare în mod public o situație ca cele expuse mai sus, oamenii încep să povestească experiențe proprii, întâmplări ale celor apropiați sau lucruri din auzite. Din păcate, aceste mărturisiri nu prea ajută: în primul rând, pentru că unele “fapte” ar putea fi deja prescrise. Apoi, pentru că, dintr-un motiv ce poate fi explicat mai bine de sociologi, oamenii se simt destul de confortabil să acuze pe Facebook, dar nu au același curaj când vine vorba să facă o sesizare oficială dacă au cunoștință despre o situație posibil ilegală. 

Unii s-au întrebat, în cazul ofițerului Cloșcă, cum de este vorba doar de un smartwatch, a cărui valoare e mult prea mică, raportat la veniturile polițistului.  În primul rând, cercetarea nu este terminată; apoi, anchetatorii s-au prins de acel “fir de ață” pe care l-au găsit/primit, fiindcă alte posibile fapte nu au ajuns la ei pentru a le cerceta. 

Cercetarea se poate termina în două moduri: 

1. Polițistul este găsit vinovat și primește pedeapsa stabilită de legi și regulamente;
2. Polițistul nu este găsit vinovat și își vede mai departe de treabă. 

În prima situație, vor fi persoane care vor susține că a condamna pe cineva (fie și cu suspendare) pentru că a primit cadou un ceas este, de fapt, o reglare de conturi și nu un act de justiție. În a doua situație, vor fi persoane care vor crede că dosarul a fost mușamalizat și că justiția nu e “oarbă” la influențe. 

Lucrurile acestea sunt posibile pentru că cetățenii, neavând încredere în autorități, preferă să folosească o metodă veche – care există și acum în unele comunități rurale: strigatul în biserică. Se întâmplă atunci când un membru al comunității greșește și metoda pentru a nu repeta greșala este ca fapta lui să fie cunoscută tuturor; preotul este cel care atrage atenția “păcătoșilor”, la predica de duminică, iar pentru cei în cauză, rușinea de a fi dați drept exemplu negativ îi face să-și reconsidere comportamentul. Evident, acum putem vorbi mai mult de “strigatul” pe Facebook (public shaming pentru anglofoni). 

Doar că, pentru cei care se pretează la fapte imorale și ilegale, această blamare publică nu funcționează. Odată ce au pornit, conștienți, pe calea îmbogățirii rapide (în cele mai multe cazuri este vorba de a acumula mult în cât mai scurt timp), și-au asumat oprobiul public al comunității din care fac parte, atât timp cât își rezolvă problemele în instanță. Exemple sunt nenumărate în acest sens și soluția este una singură: să ne facem treaba de cetățeni și să sesizăm faptele ilegale celor care au autoritatea de a le cerceta și de a le sancționa. Dacă nu aveți încredere în reprezentanții locali ai Poliției, Parchetelor și ai altor instituții, scrieți direct către structura centrală. De multe ori funcționează invers: de la vârf spre bază. Important este să facem ce trebuie, atunci când trebuie. Și apoi avem tot dreptul să ne plângem de instituții și de lipsa lor de acțiune și implicare. Nu a zis nimeni că a fi cetățean într-o democrație este simplu și că înseamnă doar a merge la vot din patru în patru ani. Pentru că nu este. Democrația este precum sănătatea personală: dacă nu avem grijă să o menținem, nu putem pretinde de la altcineva să ne-o dea.