Recensământul convingerilor politice, dinaintea îmbucăturii din față, se apropie de final. Asemeni unei sentințe seculare, Mircea Ionescu-Quintus a ales să se (de)săvârșească prin el însuși. Înainte de sărbătoarea primului centenar al României Mari, ca o viitoare mare iluzie: a fost sau n-a fost? Parcă simți cum se ascute retorica generațiilor viitoare, în pofida libertății abuzate prin fiecare colț de internet. El stă și-și râde în epigrame, ca un profet, dincolo de nori.

Suveica sorții se învârte, adăpostindu-mă în labirintul post revoluționar bucureștean al primei Organizații a Tineretului Liberal. Cuminți, așteptăm pe scaune să ne vorbească seniorii Dan Amedeo Lăzărescu, Dinu Zamfirescu, câteodată și Radu Câmpeanu. Hulpavi, înghițim tot, până la ultima felie de istorie neștiută. Crème de la crème o degustăm de fiecare dată la finele întrevederilor, când, din fundul sălii, se aude glasul inconfundabil al lui nea Mircea:

„Doamne, cinstea vrem să-nceapă
Şi tu singur te pricepi
Cum să-i tragi pe hoţi în ţeapă;
Dar de unde-atâtea ţepi?”

Admirator contemporan al geniului satiric răsfrânt de Păstorel Teodoreanu asupra infernalului concert politic interbelic românesc, pe vremea când epigramiștii aveau tiraje de la câteva mii în sus, iar studenții recitau catrenele usturătoare după fiecare golire a clondirului, Ionescu-Quintus l-a urmat îndeaproape în stilul (bă)tăios. Așa îi erau mai toate povețele, pildele, tâlcurile. Spuse-n față, vorbele sale fără ascunziș nu păreau să doară, dar, dacă te transformai în țintă, ți-ai fi dorit mai bine să intri în pământ, decât să înduri în văzul tuturor perdaful!

Onest în fața propriei conștiințe, după condamnarea în anii `50 pentru convingerile politice liberale, a mărturisit, în urmă cu vreo 10 ani, că nu a putut suporta tortura din închisorile comuniste, cedând și devenind unul din miile de informatori-colaboratori ai regimului totalitar. Cum s-a împăcat această decizie de a trăi, cu seninul privitului în ochii celor turnați, doar el știe ce și cum a dus în suflet ani de zile, în tăcere.

Liniștea care s-a lăsat în seara asta peste politichia țării, ca o epigramă în greva foamei, îmi ține de cald. Mă rostogolește râsul măreției peste holdele hoției. Găinarii se fac că-i (de)plâng fuga de la locul faptei, arătându-l cu degetul, ca să-l știe tot românul. Doar-doar s-o trezi cineva cu scaun la cap să pună capac liberalismului introvertit, că văzurăm cu toții că nu e chip să reușim „prin noi înșine”. Nici n-aveam cum. Tocmai ce se înălță ultimul Liberal.