Îmi apare tot mai limpede că fiecare generație își poartă, mai întâi, sieși de grijă, comunicând și încercând să descifreze semnalele vieții printr-un cod unic, doar de ea înțeles. Este ca o regulă a unui joc veșnic și copilăresc, un tabiet al clipelor unice pe care le agățăm de piscurile memoriei subiective, pentru a ne întoarce în timp și a cuteza să ne privim față în față cu cei care-am fost până atunci.

Codul acesta fără seamăn ne poartă prin lumea în continuă schimbare, întărindu-ne pentru vremuri pe care cu greu ajungem să le mai înțelegem, ori să le tolerăm. El ne este părintele metafizic – urcuș și decădere, deopotrivă. El ne învață să ne căutăm unii pe alții atunci când suntem copleșiți. El ne îndeamnă să ne apropiem de cei de-o vârstă cu noi, în încercarea disperată de a mai lega punți acolo unde furtunile au distrus destine și idealuri în calea lor. El, codul generației, ajută fiecare om să-și înțeleagă propriile acțiuni și efectele provocate trecutului, dar și să-l ghideze în calea neumblată pe care o are încă de străbătut.

Sunt veșnic, aproape. Îmi împart viața între primele două milenii care contează și îmi convoc amintirile din feliile celor două secole îngurgitate cu de-a sila. Toamna îmi plâng morții, în iernile neninse îmi jelesc uitații timpului, iar primăvara îmi iubesc în tihnă neprețuiții. Apoi, în fiecare vară, de Sânziene, îmi reamintesc cu sadică plăcere că nu sunt altceva decât exemplarul nereușit al unui experiment politic diabolic și senil. Eșuat într-un teritoriu transhumant, aidoma întregii noastre turme, îmi caut cu îndărătnicie idolii tinereții risipite printre mormintele cu stea în frunte, ca să ajung să mă reculeg, în cele din urmă, în fața oglinzii ciobite de care mi-am ferit privirea atâția ani la rând.

Reprezint jumătatea de secol în care un decret comunist mi-e legea de viață fără de moarte, ca în poveștile cu feți frumoși din lacrimi; mă scald ca toată societatea într-o baltă stătută care se-mpute și manipulează conștiințe; parez și-n somn atacurile trădătorilor care ar trebui să ne păzească și nu să ne asmută unii împotriva altora; aștept semnalul revoluției eterne ca o binemeritată șansă la o viață mai bună, așa cum ne amăgeau politrucii în orele de economie politică; căutați-mă la orice ceas din zi și din noapte ca să vă convingeți că trag libertate pe nas și respir libertate pe gură, nu pe unde sau când vreți voi!

În numele Generației de Sacrificiu X, refuz să mai accept sacrificiul de dragul vieții recurente și al unei morți de drept comun. În numele Generației de Sacrificiu X, sunt gata oricând să mă sacrific pentru copilul și nepoții mei. De asta să nu vă îndoiți niciodată, că doar voi m-ați programat, comuniștilor…